Călătorii geodezice, Istoria Transilvaniei (IX.5)
De la Revoluția de la 1848 la Austro-Ungaria
Moto: „Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea fericită.” citat clasic din Avram Iancu
La începutul anului 1848, dieta a profitat de ocazia prezentată de revoluție pentru a adopta un program amplu de reformă legislativă (legile din aprilie), dar care includeau o prevedere de unire a Transilvaniei cu Ungaria. Românii transilvăneni au salutat inițial revoluția, crezând că vor beneficia de reforme. Dar poziția lor s-a schimbat datorită opoziției nobililor transilvăneni față de desființarea iobăgiei și nerecunoașterea intereselor naționale românești de către liderii revoluționari maghiari. La jumătatea lunii mai, o dietă românească a votat propriul său program revoluționar la Blaj, cerând reprezentarea proporțională a românilor în dieta transilvănenă și încetarea opresiunii sociale și etnice.
Adunarea Națională de la Blaj a a românilor din Transilvania, din 15 mai 1848 în timpul Revoluției Române de la 1848, cu participarea a 30.000-40.000 de persoane, sub drapelele cu roșu, galben și albastru și sub cele ale Casei de Habsburg (negru-galben)
Sașii erau preocupați de unirea cu Ungaria, temându-se de pierderea privilegiilor lor tradiționale. Când dieta transilvană s-a întâlnit în 29 mai, votul pentru uniune a fost împins, în ciuda obiecțiilor multor deputați, pentru sâmbătă. Pe 10 iunie, împăratul a sancționat votul Dietei. Execuțiile militare și arestarea liderilor revoluționari după unire au întărit poziția sașilor. În septembrie 1848, o altă adunare românească la Blaj a denunțat unirea cu Ungaria și a cerut o revoltă armată în Transilvania. Războiul civil a izbucnit în noiembrie, cu trupele românești și săsești (sub comanda austriacă) luptând cu maghiarii conduși de generalul polonez Józef Bem (cel născut în Siria!). În patru luni Bem i-a alungat pe austrieci din Transilvania. Dar în iunie 1849, țarul Nicolae al I al Rusiei a răspuns unui apel al împăratului Franz Iosif de a trimite trupe rusești în Transilvania. După succesele inițiale împotriva rușilor, armata lui Bem a fost învinsă decisiv pe 9 august în bătălia de laTimișoara, după care a urmat predarea Ungariei. Și ungurii din România aniversează și acum pe cei 57 de husari căzuți în luptă, din divizia maghiară a lui Henryk Dembiński adunându-se la obeliscul ridicat în Dudești, Generalul Dembiński a fost eliberat de la comandă, iar Lajos Kossuth i-a cerut lui József Bem să preia conducerea trupelor maghiare. Și așa se explică de ce un reprezentant al UDMR a dat primului ministru polonez o hartă a „Ungariei Mari”, care n-a existat niciodată, la o întâlnire din aprilie 2018, de la București!
Generalul Josef Bem
Austrienii nu au dat românilor, deși erau majoritari, egalitatea cu celelalte etnii. Au fost de acord doar cu crearea de birouri administrative românești în Transilvania (ceea ce a împiedicat Ungaria să acapareze toate funcțiile administrative). Teritoriul a fost organizat în prefecturi, iar Avram Iancu și Ioan Buteanu au devenit prefecți în Munții Apuseni. Prefectura lui Iancu, Legiunea Auraria Gemina (nume cu simbolism latin), a devenit importantă; el a preluat teritorii din zonele limitrofe care nu au fost niciodată pe deplin organizate. Ioan Buteanu era prefect al Legiunii Zărandului.
Avram Iancu, juristul crăișor al munților
Eforturile administrative au fost oprite atunci când ungurii, sub Józef Bem, au declanșat o ofensivă în Transilvania. Cu ajutorul trupelor imperiale rusești, armata austriacă (cu excepția garnizoanelor din Alba Iulia și Deva) și administrația austro-românească s-au retras din Țara Românească și (ambele sub ocupație rusească). Avram Iancu a rămas singura forță de rezistență. S-a retras într-un teren muntos, a organizat o campanie de gherilă asupra forțelor lui Bem, provocând daune grave și blocând traseul spre Alba Iulia (Gyulafehérvár). Dar moții săi aveau puține puști și puțin praf de pușcă. Conflictul a durat câteva luni, toate încercările maghiare fiind respinse de fortăreața muntelui.
În aprilie 1849, Iancu a fost abordat de către trimisul ungar, avocatul Ioan Dragoș (deputat în Parlamentul Ungariei), omân deznaţionalizat prin şcoală şi care vorbea limba română cu un accent aspru, maghiar, ceea ce îl îndepărta de conaţionali. Dragoș se pare că a acționat dintr-o dorință de pace și a vrut ca liderii români să se întâlnească cu el în Abrud și să asculte cerințele ungurilor. Adversarul lui Iancu, comandantul maghiar Imre Hatvany, pare să fi exploatat armistițiul provizoriu pentru a ataca românii din Abrud. Dar Iancu și oamenii lui s-au retras și au fost înconjurați.
Hatvany i-a supărat pe români pentru faptul că l-a capturat pe Buteanu și l-a ucis. Pe măsură ce poziția lui a devenit mai slabă, a fost atacat de oamenii lui Iancu până la înfrângerea lui pe 22 mai. Majoritatea grupului său armat a fost masacrat de adversari; Iancu i-a capturat tunurile, schimbând avantajul tactic pentru următoarele câteva luni. Lajos Kossuth s-a înfuriat pe Hatvany (o inspecție la vremea aceea a respins toți colaboratorii apropiați ai lui Hatvany), deoarece a făcut ca negocierile viitoare să fie improbabile.
Interesant este că după revoluție acest Imre Hatvany a emigrat în America de Nord, de unde s-a întors incognito în Ungaria în 1850 cu scopul de a relua lupta împotriva dinastiei Habsburgice. A fost însă arestat și a murit în închisoare în 1856. Așadar, există o pronie divină.....
Conflictul s-a atenuat. Oamenii lui Iancu s-au concentrat asupra folosirii doar a resurselor locale, optând să producă pierderi numai prin lupte. Intervenția Rusiei în iunie a precipitat o escaladare, deoarece polonezii care au luptat în contingentele revoluționare maghiare au vrut să se opună armatelor țariste. Henryk Dembiński, generalul polonez care fusese bătut la Timișoara, a negociat un armistițiu între Kossuth și revoluționarii emigranți valahi. Cei din urmă, care erau aproape de Iancu (în special Nicolae Bălcescu, haiducul Gheorghe Magheru ajuns general, Alexandru G. Golescu și ilustrul diplomat uitat al României Ion Ghica), au vrut să învingă armatele rusești care le-au zdrobit mișcarea în septembrie 1848.
Bălcescu și Kossuth s-au întâlnit în mai 1849 la Debrețin (Debrecen). Contactul a fost aniversat mult timp de către istoricii și politicienii marxisti români. Condamnarea de către Karl Marx a tot ceea ce se opune lui Kossuth a determinat ca orice inițiativă românească să fie considerată în mod automat „reacționară". Acordul nu era un pact: Kossuth i-a flatat pe munteni, încurajându-i să convingă armatele lui Iancu să părăsească Transilvania pentru a-l ajuta pe Bălcescu la București. În timp ce era de acord să mijlocească pacea, Bălcescu nu a prezentat niciodată acești termeni luptătorilor din Munții Apuseni. Totuși Iancu a fost de acord cu neutralitatea forțelor sale în conflictul dintre Rusia și Ungaria. Astfel, el și-a asigurat poziția în timp ce armatele ungare au suferit înfrângeri în iulie (culminând cu bătălia de la Sighișoara - Segesvár) și au capitulat pe 13 august.
Și a vorbi de Revoluția de la 1848, ar fi nu știu cum dacă nu am aminti de „cei 13 de la Arad” (în maghiară Aradi vértanúk), denumirea generică sub care sunt cunoscuți 13 ofițeri ai armatei imperiale austriece executați în 1849 la Arad sub acuzația că s-au alăturat mișcării revoluționare a lui Lajos Kossuth și au susținut revendicările maghiare de independență față de Imperiul Austriac, încălcându-și astfel jurământul de fidelitate față de Casa de Habsburg.
Monumentul Statuia Libertății din Arad evocă memoria celor 13 comandanți. Istoriografia maghiară îi menționează ca martirii de la Arad, punând accentul pe dorința lor de libertate. În publicistica românească imaginea celor 13 generali a fost considerată egală cu cea a lui Józef Bem, generalul polonez care a condus confruntările din Munții Apuseni, în care trupele revoluționare maghiare au luptat trupele lui Avram Iancu.
Cei treisprezece sunt: Ludwig Aulich, etnic german, născut la Pojon, locotenet-colonel în armata austriacă, numit general de Lajos Kossuth; Jovan Damjanić, etnic sârb, născut la Staza (azi în Croația), locotenent-colonel în armata austriacă, numit general de Kossuth; Arisztid Dessewffy (Dezsőffy), maghiar născut la Ósvacsákány (astăzi Čakanovce în Slovacia), căpitan în armata austriacă; Ernő Kiss (observați maghiarizarea numelui), etnic armean născut la Timișoara, comandant al regimentului de cavalerie II Hanovra, numit general de Kossuth; Karlo Knezić, etnic croat, născut la Veliki Grđevac (azi în Croația), numit general după rănirea lui Jovan Damianić; Georg Lahner, etnic german, născut în satul Necpál (astăzi Necpaly în Slovacia); Vilmos Lázár, etnic maghiar născut în Nagybecskerek (azi Zrenjanin în Serbia); Karl August Graf zu Leiningen-Westerburg, conte german, născut în Ilbenstadt (azi Niddatal, Hessa, Germania); József Nagysándor, etnic maghiar născut la Oradea; Ernst Pöelt von Pöeltenberg, născut la Viena, locotenent în armata imperială austriacă, nu cunoștea maghiara, numit colonel de Kossuth; Josef Schweidel, născut în Zombor (azi Sombor în Serbia), maior în armata austriacă; Ignác Török, etnic maghiar născut în Gödöllő (pe unde am fost și eu), în apropiere de Budapesta; Károly Vécsey, etnic maghiar născut în Pesta, conte, locotenent-colonel în armata austriacă, numit general de Kossuth. Un adevărat internaționalism neproletar!
Cei 13 au fost făcuți prizonieri de armata Rusiei și predați austriecilor. Primul ministru al Imperiului Austriac, Felix Schwarzenberg, a dat ordin să fie judecați de o curte marțială, cu aprobarea împăratului Franz Josef I. Toți au fost condamnați la moarte prin spânzurare, sub acuzația „săvârșirea crimei de înaltă trădare”. Judecătorul a fost Karl Ernst. Patru condamnați au fost predați generalului Julius Jacob von Haynau, după care au fost executați prin împușcare. Ceilalți au fost executați prin spânzurare. Este posibil ca data de 6 octombrie să fi fost aleasă intenționat, întrucât cu un an mai înainte avusese loc la Viena o revoltă în care fusese linșat contele Latour, ministrul imperial de război. În aceeași zi a fost executat la Pesta Lajos Batthyány, fostul prim-ministru revoluționar al Ungariei.
Așa că înțelegeți de ce monumentul cu pricina este la Arad, pentru care au fost numeroase dispute privind „reconcilierea”. În perioada august 1849 - februarie 1850, la Arad au mai fost executați încă trei lideri revoluționari, respectiv colonelul Norbert Ormai (care este numit și primul martir arădean) la 22 august 1849, colonelul Lajos Kazinczy la 25 octombrie 1849 și locotenent-colonelul Ludwig Hauk la 19 februarie 1850. Și generalul János Lenkey a murit în închisoarea Cetății Aradului la 7 februarie 1850, după ce procedura judecării sale, alături de ceilalți 13 militari maghiari, a fost oprită ca urmare a faptului că suferise o cădere psihică în ultima parte a Revoluției Maghiare, iar boala sa mentală se înrăutățise în perioada detenției.
Așa că maghiarii îi sărbătoresc, deoarece au optat, acceptând cererile revoluției, pentru înglobarea Transilvaniei în Ungaria, de neacceptat de români. Dacă lângă statuia lor, din apropierea fostei case părintești a soției mele, ar fi fost și statuia lui Avram Iancu, ar fi fost reconciliere, dar așa... Să mă ierte prietenii mei unguri din Arad, dar trebuie să îmi spun părerea!
Monumentul celor 13 generali din Parcul Reconcilierii din Arad
Trebuie să tragem, totuși, câteva concluzii. În cadrul naţiunii politice maghiare, poporul maghiar era numai una dintre părţile componente, chiar dacă era poporul dominant în viaţa politică. Problema pusă de aspiraţiile celorlalte comunităţi naţionale era recunoscută de unii politicieni cu perspectivă europeană, ca de exemplu contele Istvan Szechenyi şi baronul ardelean Miklos Wessellenyi, care au şi propus o cooperare cu aceste comunităţi. Dar unii politicieni mai radicali, ca de exemplu Kossuth şi alţii din cercul lui, de obicei mici „nobili” (cuvânt cu care nu mă pot obișnui) de la ţară, în marea lor majoritate jurişti, concepeau o Ungarie independentă, în care, pe baza egalităţii de drepturi, urmau a se rezolva şi problemele minorităţilor prin asimilare voluntară. Din păcate, la finele toamnei anului 1848, aceste forţe au devenit dominante, iar aceasta s-a văzut şi în inabilitatea guvernului de la Budapesta să realizeze o cooperare viabilă cu românii din Ardeal şi cu sârbii din sudul regatului.
În Ungaria propriu-zisă de atunci (fără Ardeal, dar incluzând Partiumul - Crişana de azi, Sătmarul şi Maramureşul), adepţii programului revoluţionar proveneau din toate etniile regatului: dintre cei 150 de mii de soldaţi zeci de mii erau evrei, slovaci, nemţi şi români din Partium. Programa politică a guvernului maghiar a fost asumată de către cei treisprezece generali care, fiind oameni cu educaţie (unii dintre ei nefiind etnici maghiari), s-au identificat cu liberalismul şi legalismul pe care l-a promovat primul guvern maghiar, cel al lui Lajos Batthyany. Astfel, în momentele de început ale conflictului de la sfârşitul anului 1848, confruntarea s-a definit ca luptă între absolutismul tiranic, ilegal, şi liberalismul progresist.
În Marele Principat al Transilvaniei, conducătorii românilor au dorit o egalitate politică cu cele trei naţiuni privilegiate, aşadar revoluţia lor se baza pe dorinţa de integrare într-un sistem medieval, deja depăşit la acea oră şi bazat pe privilegii feudale, iar autonomiile, în sens modern, încă nu existau în Europa acelor vremuri. Cum iniţial guvernul de la Budapesta nu s-a arătat dispus la negocieri, deoarece problema minorităţilor era considerată a fi o problemă secundară (în condiţiile în care însăşi libertăţile democratice obţinute erau în pericol), liderii români au căzut pradă manipulării iscusite ale camarilei de la Viena, camarilă care, între timp, îl forţase pe Ferdinand al V-lea să abdice în favoarea lui Franț-Iosif.
Aspiraţiile naţionale ale românilor şi ale sârbilor, care se temeau că, odată cu desfiinţarea regimentelor de graniţă îşi vor pierde drepturile speciale, s-au ciocnit violent de aspiraţiile guvernului maghiar. Kossuth şi guvernul maghiar au considerat mişcarea lui Avram Iancu ca pe o mişcare în serviciul absolutismului austriac şi nu ca pe o mişcare revoluţionară autentică. Ceea ce a urmat a fost un război civil, în care victime au fost de ambele părţi, singurul câştigător fiind guvernul neo-absolutist al lui Franț-Iosif, care a avuct ca ţel înăbuşirea mişcărilor revoluţionare din imperiu, indiferent de naţionalitatea şi scopul insurgenţilor.
După ce a înfrânt revoluția, Austria a înțeles că Ungaria nu se comportă corect cu Transilvania și a impus un regim represiv asupra Ungariei. A condus Transilvania direct printr-un guvernator militar, cu limba germană ca limbă oficială. Austria a desființat Uniunea celor Trei Națiuni și a recunoscut drepturile românilor. Dar cu toate că foștilor iobagi li s-a dat teren de către autoritățile austriece, acest teren era insuficient, asigurând doar subzistența. Aceste condiții proaste au făcut ca multe familii românești să treacă în Țara Românească și în Moldova, căutând o viață mai bună. Și trebuie să spunem ceva aici de numele etnicilor români.
Până la înfrângerea revoluţiei paşoptiste, atât habsburgii, cât şi ţariştii au folosit cu consecvenţă denumirea de „valahi” pentru a-i desemna pe români, indiferent de ţara locuită de aceştia, fie ei trăitori în Ardeal, Banat, Bucovina, Muntenia, Moldova sau Basarabia. Însă după 1849, sursele străine, şi în special cele imperiale, au început să înlocuiască exonimul de „valahi” cu endonimul de „români”, „Romanen”, „Румены” sau „Ромуны”, ceea ce înseamnă că războiul naţional a fost câştigat cel puţin pe acest tărâm.
Românii ardeleni, care deja la marea adunare naţională de la Blaj din mai 1848 ceruseră expres să se renunţe la denumirea de „valahi”, şi-au impus autodenumirea prin botezul de foc al revoluţiei. Aşa vedem, de pildă, în prima culegere de documente paşoptiste, apărută la Viena în 1850, intitulată chiar Die Romanen der österreichischen Monarchie (Românii monarhiei austriece). Autorităţile habsburgice au acceptat, prin forţa împrejurărilor, modificarea numelui românilor. Consultând Arhiva de război (Kriegsarchiv) din fosta capitală a Imperiului habsburgic, am observat că la 1849 s-a modificat vechea denumire a celor două regimente româneşti de graniţă din Transilvania şi a celui din Banat, după cum urmează: „Erstes Walachen Grenz-Regiment” a devenit „Erstes Romanen”, „Zweites Walachen” s-a transformat în „Zweites Romanen”, iar „Walachisch Banatisches [Grenz Regiment]” în „Romanisch Banater”. Cea din urmă a rămas titulatura oficială a regimentelor româneşti de graniţă până la desfiinţarea lor, în 1851 (cele două transilvănene), respectiv în 1872 (cel româno-bănăţean). În orice caz, cel puţin autorităţile austriece au folosit oficial denumirea de „români” pentru a-i desemna pe locuitorii majoritari din Transilvania, cu un deceniu înainte de formarea statului român modern prin unirea Principatelor Române (1859).
Austro-Ungaria
Austro-Ungaria
Din cauza unor probleme externe și interne, reformele păreau inevitabile pentru a asigura integritatea Imperiului Habsburgic. Principalele înfrângeri militare austriece (vezi bătălia de la Königgrätz din 1866) l-au forțat pe împăratul Franz Joseph să accepte reforme interne. Pentru a calma separatismul maghiar, împăratul a făcut o înțelegere cu Ungaria (compromisul austro-ungar din 1867, negociat de Ferenc Deák) prin care a luat naștere monarhia duală a Austro-Ungariei, de fapt „imperiul austriac și regatul maghiar”. Așadar, nu a existat nicio „Ungarie Mare” (Nagy-Magyarország), fiind doar un concept politic revizionist, care vizează revenirea Ungariei la frontierele avute înainte de 1918, când exista structura statală multinațională Austro-Ungaria, oficial „Imperiul austriac și regatul maghiar”!
Cele două țări erau guvernate separat de două parlamente din două capitale, dar cu un monarh comun și politici externe și militare comune. Din punct de vedere economic, imperiul era o uniune vamală. Primul ministru al Ungariei, după Compromis, a fost contele Gyula Andrássy. Vechea Constituție a Ungariei a fost repusă pe tapet, iar Franz Joseph a fost încoronat și ca rege al Ungariei. Intelectualii români au redactat Declarația Blaj în semn de protest față de Compromis. Și ca să vedeți ce rol are toponimia, amintim că fiul lui Gyula a fost contele Károly Andrássy, căsătorit cu Etelka Szapáry, care s-a născut. țineți-vă bine, în Oláhpatak (în slovacă Vlachovo, în germană Lambsdorf, acum în districtul Rožňava, din Slovacia). Și știți ce înseamnă în română Oláhpatak? „Pârâul valah”! Iar Lambsdorf înseamnă „Satul Mieilor”. Cuvântul „Vlachovo” traduceți-l cum vreți, că eu îi zic „Al Vlahului”! Când or fi viețuit pe acolo ciobanii valahi? Așa că ne puneți la îndoială continuitatea? Că am mai scris noi că și în Polonia, care a fost vecina României, sunt destule toponime românești! Citiți „Călătorii geodezice, Polonia – 1986, 1988, 1990, toponimia poloneză” și nu mai fiți cârcotași.
Perioada a cunoscut o dezvoltare economică considerabilă, cu un PIB pe cap de locuitor în creștere de aproximativ 1,45 la sută anual, între 1870 și 1913. Acest nivel de creștere a fost favorabil cu cel al altor națiuni europene, precum Marea Britanie (1,00%), Franța (1,06% Germania (1,51%). Creșterea tehnologică a accelerat industrializarea și urbanizarea. Multe instituții de stat și sistemul administrativ modern al Ungariei au fost înființate în această perioadă, după model austriac, precum „cadastrul” din Transilvania, Banat și Bucovina.
Dar ca rezultat al compromisului s-a încheiat statutul special al Transilvaniei, principatul devenind o provincie sub dieta maghiară. În Austria-Ungaria, românii din Transilvania erau asupriți de administrația maghiară prin maghiarizare; chiar și sașii au fost supuși acestei politici. În Transilvania administrată de maghiari era o regiune de 15 județe (în maghiară megye). Și iată cum au dispărut numele românești, județele numindu-se atunci Alsó-Fehér (Alba de Jos), Beszterce-Naszód (Bistrița-Năsăud), Brassó (Brașov), Csík (Cic), Fogaras (Făgăraș), Háromszék (Trei Scaune), Hunyad (Hunedoara), Kis-Küküllő (Târnava Mică), Kolozs (Cluj), Maros-Torda (Mureș-Turda), Nagy-Küküllő (Târnava Mare), Szeben (Sibiu), Szolnok-Doboka (Solnoc-Dăbâca), Torda-Aranyos Udvarhely (Turda-Arieș Odorhei). Și avea să se destrame această „închisoare a popoarelor! Așa că e mult de săpat...
Să fiți iubiți!
Constantin NIŢU
http://webdidacticanova.blogspot.ro/
http://geo.unibuc.ro/cv_nitu_c.html
-->
Comentarii