Călătorii geodezice, Istoria Transilvaniei - Românii din Transilvania (IX.11)
Cercetări demografice - Românii din Transilvania (B)
Moto: „Strămoşii rumânilor au exercitat o influenţă puternică asupra întregii lumi antice, respectiv a vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului şi chiar a Chinei.” Sumerologul rus A. Kifisim
Vom analiza recensămintele din Transilvania începând cu recensământul din 1850, primul după evenimente tragice (înăbuşirea revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania și Ungaria). Ca să vedem pe unde se făcea recensământul, amintim că în Imperiul Austro-Ungar intrau provinciile istorice Transilvania cu Partium cu o suprafață de 60.700 km2, Maramureş (8.283 km2) şi Crişana (17.717 km2) încadrate Regatului Ungar, Bucovina cu o suprafață de 10.441 km2 și Banatul cu o suprafață de 28.526 km2. După revoluție, autoritățile de la Viena au demarat în Transilvania un proces de reorganizare administrativă. S-au format 6 districte pe baze etnice: Sibiu (săsesc), Alba Iulia, Reteag, Făgăraș (preponderent românești), Cluj (unguresc), Odorhei (secuiesc). Guvernatorul Ludwig von Wohlgemuth emitea, la 2 aprilie 1850, ordinul de efectuare a recensământului populației. Instrucțiunile s-au tipărit în cele 3 limbi, germană (cu litere gotice), maghiară (cu litere latine) și română (cu caractere chirilice).
Recenzarea a început pe 24 aprilie 1850, în comun de către autorităţile civile şi cele militare. Fiecare cap de familie trebuia să se înfăţişeze în faţa comisiei de recensământ. Se declara inclusiv naţionalitatea. În Transilvania, măsurile privind recensământul au fost luate de către Ludwig von Wolgemuth, guvernatorul militar al provinciei. Preoţii au fost somaţi pe calea consistoriilor să facă o înregistrare anticipată a tuturor credincioşilor din parohiile aflate sub supravegherea lor.
Tabelul centralizator a fost gata pe 10 martie 1851. Rezultatele recensământului nu au fost pe măsura aşteptărilor. Recenzarea viza doar populaţia civilă, pentru înregistrarea populaţiei militare luându-se măsuri separate. În Transilvania, cele două regimente româneşti de graniţă apar în recensământ atât cu populaţia civilă cât şi cu cea militară, în schimb, localităţile regimentelor secuieşti de infanterie şi de cavalerie figurează doar cu populaţia civilă. Rezultatele recensământului au fost publicate în totalizări pe provincie şi pe comitate, după sex, stare civilă, vârstă, religie şi naţionalitate.
Pentru localităţile din Transilvania datele s-au păstrat în arhiva naţională maghiară. Materialul a fost luat în îngrijire în 1974 şi publicat în 1983, multiplicat în doar 30 de exemplare, de către Institutul Central de Statistică din Budapesta. Din motive politice, azi deja greu de înţeles, s-a interzis, accesul la acest volum.
Din datele statistice oficiale recenzate şi prelucrate la 1850 rezultă că în Transilvania trăia o populație de 2.073.372 locuitori, atât autohtoni, cât și străini. Constatăm din start un minus de circa 400.000 de suflete faţă de informaţiile anterioare privind populaţia transilvană la 1848. S-a consemnat preponderența românilor (1.225.619 locuitori, adică 59,4%). Nu întâmplător s-au înregistrat ca etnii aparte maghiarii (358.693 locuitori, adică 17,3%) și secuii (182.456 locuitori, adică 8,8%), sașii (176.236 locuitori, adică 8,5%) și germanii (6.220 locuitori, adică 0,3%). Această împărțire reflectă modul de abordare vetust al oficialităților, corespunzător unei ordini politice perimate, bazată pe sistemul 3+4. Evreii (15.606 locuitori, 0,8%), armenii (7.687 locuitori, 0,4%) și țiganii (78.884 locuitori, 3,8%) apar înregistrați separat ca naționalități distincte, spre deosebire de recensământul maghiar din 1869, când au fost incluși fie la rubrica vorbitorilor de limbă maghiară (evreii și armenii), fie la alții (țiganii).
În rândul românilor din Ardeal situaţia optimă o deţineau grănicerii celor două regimente româneşti de graniţă, nr. 1 cu sediul la Orlat şi nr. 2 cu sediul la Năsăud. Cel de la Năsăud, de pildă, avea 44 de comune grănicereşti, cu locuitori majoritar greco-catolici. Regimentul (Walachen Grenzinfanterieregiment) era organizat pe companii, fiecare companie având garnizoana într-o localitate (Compania I: Răcăștia, Compania a II-a: Hațeg, Compania a III-a: Râu Alb, Compania a IV-a: Cugir, Compania a V-a: Jina, Compania a VI-a: Veștem, Compania a VII-a: Racovița, Compania a VIII-a: Viștea de Jos, Compania a IX-a: Lisa, Compania a X-a: Mărgineni, Compania a XI-a: Ohaba, Compania a XII-a: Tânțari, azi Dumbrăvița).
Orlat, sediul regimentului nr. 1, cu Google Maps (Maplandia.com)
Regimentul de grăniceri nr. 2 (ulterior nr. 17) de la Năsăud avea 12 companii, fiecare având baza de recrutare în sate bine stabilite. Arealul de recrutare a regimentului avea o suprafaţă de 3.195 kmp. Regimentul avea one de recrutare ale celor 12 companii (Compania 1 – Monor, Gledin, Ruşii Munţi, Morăreni, Compania a 2-a – Budacul Român, Sântioana, Mărişelu, Ragla, Şieuţ, Compania a 3-a – Prundu Bârgăului, Tiha Bârgăului, Mureşenii Bârgăului, Bistriţa Bârgăului. Compania a 4-a – Josenii Bârgăului, Susenii Bârgăului, Mijlocenii Bârgăului, Rusu Bârgăului, Compania a 5-a – Rodna, Şanţ, Ilva Mare, Maieru, Coşna, Compania a 6-a – Sângeorz-Băi, Măgura, Poiana Ilvei, Compania a 7-a – Telciu, Ilva Mică, Leşu, Compania a 8-a – Rebrişoara, Rebra Mare, Parva, Nepos, Compania a 9-a – Năsăud, Salva, Compania a 10-a – Telciu, Romuli, Bichighiu, Coşbuc, Compania a 11-a – Zagra, Suplai, Poienile Zagrei, Găureni, Compania a 12-a – Mocod, Mititei, Runc).
Năsăud, sediul regimentului nr. 2, cu Google Maps (Maplandia.com)
La 1830, populaţia comunelor grănicereşti ale regimentului nr. 2 (ulterior nr. 17) era de 34.875 locuitori, iar în 1850 de 39.092 locuitori. Dar grănicerii români de la Năsăud, care se bucurau de bunăstare, recunoaştere naţională şi confesională, constituiau abia 2,5% din ansamblul românilor trăitori în Ardeal! În ce priveşte regimentul grăniceresc românesc de la Orlat, la recensământul din 1850 avea 64 de localităţi componente, cu o populaţie de 45.000 de suflete, în majoritate absolută români şi în proporţie de 75% greco-catolici. În 1851, toate regimentele grănicereşti din Transilvania, deci şi cele două regimente româneşti, au fost desfiinţate şi transformate în regimente de linie ale armatei regulate habsburgice. Românilor din Transilvania li se adăugau, într-o pondere greu de apreciat numeric, românii din regatul Ungariei, ca parte componentă a Monarhiei Habsburgice. Dacă maghiarii din Ungaria propriu-zisă reprezentau doar o treime din populaţie, românii locuiau îndeosebi în zonele din vestul şi nordul Transilvaniei, în comitatele Arad, Bihor, Sătmar, Maramureş și în vest până la Tisa.
Și acum e acum! În ceea ce priveşte diferenţierile făcute între secui şi maghiari, respectiv, între saşi şi germani, deosebirea lor nu era de natură etnico-lingvistică, ci deriva mai degrabă din situaţia lor juridică specială care-şi avea rădăcinile în trecutul lor istoric. Datorită inconsecvenţei declaraţiilor, mai ales în cazul secuilor, acest fapt s-a reflectat doar parţial în datele de recensământ. Dávid Zoltán semnalase deja în introducerea ediţiei din 1983 faptul că, în mod surprinzător, locuitorii maghiari și secui ai unui scaun secuiesc s-au declarat cu toţii ca fiind secui, în timp ce cei ai altui scaun secuiesc s-au declarat maghiari, cu toate că existau şi localităţi mixte. Păi ce facem, fraților? Și uite-așa, trag și prietenii maghiari concluzia că evidenţierea separată a secuilor în recensământul din 1850, nu oferă, în realitate, o informaţie credibilă privind cifra efectivă de populaţie a acestui grup etnic.
Instrucţiunile recensământului nu au clarificat sensul noţiunii de naţionalitate, astfel că, în momentul completării rubricii respective, în determinarea ei s-au întrepătruns diverse puncte de vedere. Statisticienii maghiari au receptat, în general, cu rezerve rezultatele înregistrării de naţionalitate, căci, potrivit părerii lor, organul executiv, părtinitor, al guvernului absolutist, în constatarea numărului maghiarilor s-a străduit să obţină o valoare inferioară celei reale. Adică riguroșii austrieci nu i-au lăsat să măsluiască rezultatele? Măi să fie!
Pe baza lucrărilor apărute în epocă, colegii unguri scriu că se poate presupune, în mod justificat, că este vorba de o denaturare a datelor, dar diminuarea maghiarilor nu a fost, probabil, prea semnificativă. Conform unei evaluări moderate, cea care pleacă de la situaţia creionată cu un deceniu în urmă, Fényes Elek situează cota, pentru întreaga ţară, la cel mult 2%.
Pentru recensământul din 1857, după ample lucrări pregătitoare, în 23 martie a fost promulgat decretul imperial. Recenzarea s-a desfăşurat cu participarea doar a oficialităţilor civile, finalizându-se în decembrie, cu autorecenzarea prin interogare asistată de autorități. Ministerul de Interne a avut deja acces la tabelele centralizatoare pe provincii în martie 1858. Recensământul viza doar populaţia civilă, populaţia militară şi aparţinătorii acesteia, fiind recenzaţi de autorităţile militare. Nu s-a mai consemnat naţionalitatea!
În 1859, s-au publicat datele recensământului pe provincii, comitate şi plăşi, apoi şi în volumul „Tafeln” al anului 1861. Datele pe localităţi nu au fost publicate, iar o mare parte a documentelor statistice de recensământ s-a distrus între timp. Pentru Transilvania a rămas un manuscris de o valoare excepţională, la biblioteca Institutului Central de Statistică din Budapesta şi care conţine integral tabelele cu datele recensământului din 1857 pentru localităţile de pe teritoriul Transilvaniei şi Partium, dar şi un document trilingv din 1862, rezultat al activităţii desfăşurate de Organisirungs Landes Commission pentru reorganizarea teritorială a Transilvaniei. Acest ultim document conţine numărul caselor, numărul populaţiei din 1857 precum şi distribuţia pe localităţi în funcţie de religie, conform împărţirii administrative proiectate (fără Partium). Volumul al II-lea al seriei Studia Censualia Transsilvanica s-a întocmit pe baza acestui material care se găseşte în biblioteca filialei din Cluj-Napoca a Academiei Române.
Institutul Central de Statistică din Budapesta a publicat, în 1992 un volum ce conţine datele recensământului pe localităţi. Volumul al III-lea al seriei Studia Censualia Transsilvanica a prelucrat şi publicat deja această sursă.
Tabelele statistice constituie partea principală a publicaţiei şi cuprind: numărul caselor, numărul locuinţelor, numărul persoanelor prezente, al celor aflate temporar în afara localităţii, al localnicilor şi al străinilor, numărul populaţiei prezente în 1850, precum şi distribuţia populaţiei după religie, ocupaţie, sex, populaţia după stare civilă şi sexe, populaţia după principalele grupe de vârstă şi sexe.
Prin Legea III din 1869 s-a dispus efectuarea noului recensământ. În „fişele de înregistrare” răspunsurile erau consemnate pe baza declaraţiilor locuitorilor (date despre locuinţă, date pentru fiecare persoană - sexul, anul naşterii, religia, starea civilă, ocupaţia cu 52 de categorii, locul de muncă, cetăţenia, autohton sau străin, dacă este prezent sau dacă
Rezultatele recensământului din 1869 au fost publicate la începutul deceniului, după căderea ministrului Bach (în Transilvania existau comitate, scaune secuieşti şi săseşti, districte săseşti - că românii erau doar tolerați!). Datele acestui prim recensământ maghiar, din cauza unor dificultăţi financiare, nu s-au mai publicat pe localităţi într-un volum separat. Excepţie fac monografiile publicate de comisiile locale de statistică din 14 comitate şi două oraşe libere regeşti (dintre care comitatele Arad, Caraş, Crasna, Timiş, Torontal, respectiv oraşul Cluj). Lipsa datelor pe localităţi este suplinită, parţial, prin dicţionarul localităţilor din 1873, care cuprinde numărul caselor şi populaţiei din fiecare sat şi oraş, incluzând, de această dată, şi localităţile din Transilvania. În plus, faţă de recensământ, numără şi grupurile cu limbă maternă din localităţile respective (naţionalităţile). Informaţii mai ample, cu detaliere pe comune, se găsesc în acele caiete în manuscris ale comitatelor, care au fost elaborate în 1878-1879, conform noii împărţiri admisnistrative. Ele conţin numărul caselor familiilor (locuinţelor), populaţia prezentă (bărbaţi şi femei, total), structura confesională (romano-catolici, greco-catolici, armeano-catolici, ortodocşi, armeano-gregorieni, evanghelici, luterani, reformaţi, unitarieni, de alte confesiuni creştine, izraeliţi, de alte confesiuni necreştine). Caietele corespunzătoare teritoriului de astăzi al Transilvaniei se află în Biblioteca Institutului Central de Statistică din Budapesta.
Din sfera întrebărilor recensământului din 1869 lipseşte cea legată de apartenenţa lingvistică, etnică, ea fiind eliminată din proiectul iniţial de către guvern, din prudenţă politică! V-ați prins? Deşi consiliul de statistică a propus înregistrarea limbii sau a naţionalităţii, comisia formată din reprezentanţii ministerelor de interne, de apărare şi de comerţ a consemnat în proces verbal îngrijorările legate de completarea corectă a acestor rubrici şi a propus, după modelul austriac, să se renunţe la problema limbii. La nevoie, nu excludea posibilitatea utilizării rubricii de naţionalitate, dar numai cu condiţia unui control strict ca nu cumva unii recenzori, partinici, să recurgă, în special în cazul populaţiei de rând, la forţa persuasiunii faţă de cel recenzat.
Guvernul a fost criticat pentru această decizie de refuz, în primul rând, de către deputaţii comitatelor majoritar nemaghiare, care au luat poziţie, insistând în mod deosebit, asupra introducerii rubricii respective. Comitatul Zărand a făcut în acest sens un memoriu şi au avut loc interpelări, atât în camera deputaţilor, cât şi în camera superioară. Din partea oficială maghiară, temerile erau legate de apariţia eventualelor disensiuni naţionale pe marginea recesământului, în primul rând în părţile de sud şi de est ale ţării; specialiştii calificau însă acestea ca fiind neîntemeiate. În cele din urmă, însuşi Keleti Károly, primul director al nou înfiinţatului institut maghiar autonom de statistică, iniţiatorul convins al analizei situaţiei etnice, a ajuns la concluzia că, deocamdată, în condiţiile date, o recenzare oficială de acest fel nu este suficient întemeiată. Având în vedere dificultăţile de înregistrare şi cele ale definirii noţiunii de naţionalitate, precum şi posibilitatea obţinerii unor rezultate incerte, el spune că „mai bine se renunţă la o cercetare care poartă pericolul ca statistica naţionalităţilor, de o mare însemnătate în viitor, să pornească eventual de pe baze eronate”. Îi încurca oare în maghiarizarea de care am scris deja?
Keleti Károly a încercat să înlocuiască această lipsă printr-o ingenioasă soluţie de compromis. La cererea lui, ministrul de atunci al educaţiei publice, Eötvös József, a dispus ca în anul recensământului, statistica şcolară să înregistreze şi limba vorbită (potrivit altor surse, limba maternă) a copiilor de vârstă şcolară, 6–15 ani. Cu ocazia înregistrării s-a consemnat şi confesiunea copiilor, iar din acest punct de vedere cele două înregistrări independente (recensământul şi statistica şcolară) au găsit proporţii asemănătoare. Keleti Károly s-a bazat pe această corespondenţă.
Presupunând că în cazul copiilor înregistrarea limbii vorbite, respectiv, a limbii materne, este la fel de sigură ca şi cea a confesiunii, a determinat proporţiile de naţionalitate, pe baza limbii populaţiei şcolare, şi le-a extrapolat asupra populaţiei în ansamblu, apreciind astfel numărul celor de o anumită naţionalitate. La înregistrarea limbii în cadrul şcolii, rareori era observabilă partinitatea sau recurgerea la persuasiune.
Nu se poate, totuşi, acorda o încredere absolută întrucât, la nivel naţional, 5,6% dintre localităţile rurale nu au trimis datele şcolare, iar 28% dintre cei şcolarizabili nu au fost luaţi în calcul. Nici confesiunile nu şi-au îndeplinit în aceeaşi măsură obligaţiile de şcolarizare. Conform părerii lui Keleti, în aceea perioadă, din cauza celor detaliate mai sus, nici recensământul n-ar fi condus la rezultate mai exacte. Deşi calculul lui s-a apropiat mult de adevăr, în privinţa ungurilor a oferit, totuşi, un tablou mai favorabil decât cel existent în realitate.
În scopul rectificării acestor date, Vizneker (Vizaknai) Antal a efectuat o evaluare ulterioară, pornind tot de la înregistrarea de tip Eötvös, însă a utilizat datele de limbă maternă ale recensământului din 1880 şi prin calcule „amănunţite” şi foarte complicate a obţinut o distribuţie mai apropiată de realitate. Oare?
Recensământul din 1880 s-a desfăşurat deja sub conducerea unui organ autonom, Institutul Naţional Regal Maghiar de Statistică, înfiinţat în 1871. Inventarierea populaţiei s-a efectuat pe baza Legii LII din 1880. A început la 1 ianuarie 1881 și trebuia să se termine până la 10 ianuarie. Chestionarul era, în esenţă, identic cu cel al fişelor comune din 1869, înregistrându-se și ocupaţia secundară. Numărul întrebărilor legate de animalele domestice era mai restrâns. Unitatea recenzării rămâne tot gospodăria. Importanta noutate a constat în introducerea întrebării legate de limba maternă.
Recenzorii erau numiţi dintre oamenii mai înţelepţi şi mai de încredere ai localităţii sau de prin împrejurimi, ei trebuind să cunoască pe lângă limba regiunii respective, şi limba maghiară.
În regiunile locuite de naţionalităţi s-au pus la dispoziţie formulare, în număr suficient, în limba respectivă. Institutul statistic a putut înainta rezultatele preliminare pe 7 martie 1881. Rezultatele finale ale prelucrării pe comitate şi localităţi au fost publicate la sfârşitul anului 1882 în două volume.
În recensământul din 1880 apare ca noutate importantă apartenenţa naţională (limba maternă). Din capitolul introductiv al volumului de recensământ reiese că, pe parcursul pregătirilor, exista posibilitatea ca în unele administraţii locale, ca urmare a aspiraţiilor naţionale, sprijinite şi de administraţia comitatului, să apară rezultate neconforme cu realitatea.
Problema statisticienilor era, mai degrabă, determinarea ştiinţifică a noţiunii de naţionalitate, dificultăţile explicării noţiunii şi confuziile de interpretare ce derivau din această situaţie. Specialiştii unguri, în frunte cu Keleti Károly, cântărind dificultăţile determinării statistice a naţionalităţii, au hotărât, în cele din urmă, ca apartenenţa naţională să nu fie întrebată în mod direct, ci indirect, prin consemnarea limbii materne. În plus, s-au elaborat diverse corective, în cadrul cărora poate fi inclusă şi adăugarea unei întrebări suplimentare, care viza cunoaşterea altei limbi (altă limbă autohtonă vorbită în afara limbii materne). În Austria (Cisleithania), s-a pornit pe o altă cale: nu s-a mai întrebat limba maternă, ci limba de conversaţie sau limba vorbită în mod curent (Umgangssprache), iar prelucrarea datelor, aici, se referea la populaţia de drept, nu la cea prezentă.
Instrucţiunea referitoare la limba maternă suna astfel: „În rubrica a 6-a se va înscrie limba maternă a persoanei respective. Se va consemna limba pe care el însuşi şi-o declară şi, această declaraţie trebuie făcută în mod hotărât şi nici un recenzor nu are dreptul să-l influenţeze”. Potrivit instrucţiunii, limba maternă a copiilor putea să fie şi diferită de cea a părinţilor. Determinarea naţionalităţii pe baza limbii, precum şi interpretare ad-literam a modalităţii de identificare a limbii a făcut ca cei care nu puteau vorbi să nu fie trecuţi, nici cu ocazia înregistrării, nici a prelucrării, la vreo limbă maternă, ei fiind trecuţi într-o rubrică separată (această rubrică conţinea, în mare parte, sugarii, 98% în vârstă de 0–2 ani). Acest procedeu a fost greşit, întrucât este evident că şi cei înregistraţi în această grupă aparţineau la o anumită naţionalitate. Recunoscând eroarea, ulterior s-a făcut o repartiţie proporţională (ete, na!), între diferitele limbi materne, a celor care nu puteau vorbi. Aceste numere corectate sunt făcute deja publice în 1884 de Jekelfalussy József şi apoi de raportul recensământului din 1890.
Tabelele pe localităţi, în detalierea apartenenţei la limba maternă, făceau deosebirea între cei de limbă maghiară, germană, slovacă, română, ruteană, croato-sârbă, cei de altă limbă autohtonă (adică încetăţenită în Ungaria acelor vremuri) şi limbi străine, iar ultima rubrică a fost rezervată celor care nu puteau vorbi. În rubrica celor de altă limbă autohtonă găsim în special bulgarii, care trăiau în comitatele Caraş-Severin, Timiş şi Torontal. Cehii, stabiliţi la început de secol în comitatul Caraş-Severin, figurau însă printre cei de limbă străină. Cei de limbă evreiască (idiş, adică ebraică amestecată cu germană) care locuiau, în mare majoritate, în Maramureş, nu au fost evidenţiați la limba lor maternă, ci la altă limbă, adică la prima menţionată, după ebraică, pe fişa persoanei respective la întrebarea referitoare la alte limbi vorbite (lucrul acesta este semnalat de raportul recensământului din 1880, fără notă explicativă). Procedura, evident greşită, a denaturat structura populaţiei, după limbă maternă. O denaturare importantă rezultă şi din includerea sârbilor şi croaţilor într-o rubrică comună, însă pe teritoriul actual al Transilvaniei această denaturare este de mai mică amploare. Aceste două popoare vorbesc, ce-i drept, aceeaşi limbă, dar ele sunt deosebite ca naţionalitate.
Înregistrarea limbii materne nu este suficientă nici pentru evidenţierea ţiganilor, căci cifra astfel obţinută nu exprimă adevărata mărime a populaţiei ţigăneşti, distribuită pe mai multe limbi. Toate acestea semnalează limitele fireşti ale statisticii limbii materne. Tot ca o deficienţă să mai menţionăm şi faptul că cei de limbă ţigănească nu au avut rubrică separată în tabelele pe localităţi, ei fiind contopiţi în rubrica celor de alte limbi autohtone!
În tabelele pe comitate din volumul I, ţiganii precum şi vendii şi armenii apar cu cifre separate. Datele pe oraşe sunt publicate în aceeaşi formă detaliată. În plus, pe comitate, s-a prezentat limba maternă în asociere cu vârsta, cu religia, gradul de cultură cu limba maternă, cu religia, asociindu-se între ele şi limbile vorbite. Acest din urmă tabel, în cazul celor cunoscători de altă limbă, se rezumă la cei bilingvi, luând în considerare doar prima limbă declarată în afara limbii materne.
Recensământul din 1890 s-a derulat în perioada 1–10 ianuarie 1891. Singura modificare față recensământul anterior a fost că lucrările au mai fost coordonate de înalţii funcţionari ai comitatelor şi oraşelor cu rang de comitat (subprefecţi, respectiv, primari). Datele s-au extins asupra tuturor clădirilor, asupra caracteristicilor construcţiei (pereţii, acoperişul), cuprinzând şi întrebări importante din punct de vedere al asigurărilor. S-a renunţat la consemnarea animalelor.
Chestionarele pustelor (sălașelor), cătunelor, coloniilor şi domeniilor viticole, care nu erau aşezări distinct impozate, trebuiau depuse separat de restul comunei. Prin aceasta s-a creat posibilitatea ca datele aşezărilor extravilane să fie prelucrate separat, însă această prelucrare s-a făcut pentru prima dată cu ocazia recensământului din 1910.
Pe parcursul anilor 1892–1893 s-au publicat trei volume mari cu rezultatele recensământului de la 1890 (Magyar Statisztikai Közlemények, Új folyam), fiind chiar primele volume din această serie. Primul volum conţine descrierea generală a populaţiei, al doilea detaliază ocupaţia populaţiei, în timp ce mai modestul volum trei conţine statistica clădirilor (pe comitate şi oraşe cu rang de comitat). În structurarea lui Keleti, comitatele corespunzătoare teritoriului de azi al Transilvaniei sunt grupate astfel: e) Malul stâng al Tisei: Bihor, Maramureş, Satu-Mare, Sălaj, Ugocea; f) Unghiul Tisa-Mureş: Arad, Cenad, Caraş-Severin, Timiş, Torontal; g) Transilvania (după 1900, sub denumirea de Ţinut de dincolo de Piatra Craiului): Alba de Jos, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Ciuc, Făgăraş, Treiscaune, Hunedoara, Târnava-Mică, Cluj, Mureş-Turda, Târnava-Mare, Sibiu, Solnoc-Dăbâca, Turda-Arieş, Odorhei.
Modul de înregistrare a limbii materne a fost, în general, identic cu cel din 1880, dar copiii care încă nu vorbeau erau trecuţi după limba maternă a mamei.
Trecem rapid la recensământul din 1900. După 1890, au avut loc recensământul ţiganilor din 1893 şi cel agricol din 1895, introducerea, din octombrie 1895, a registrelor de stare civilă şi reorganizarea statisticii cu privire la mişcarea naturală.
Chestionarele conţineau două mari grupe de întrebări noi, referitoare la casele şi loturile de teren avute în proprietate. Au fost lărgite în mod considerabil, îngreunând serios înregistrarea, şi întrebările de statistică industrială. S-au extins prelucrările şi asupra populaţiei militare, pregătind în acest scop chestionare separate pentru cei care efectuau serviciul militar.
Calitatea recenzării a crescut, prin introducerea remunerării recenzorilor. Dascălii (bărbaţi) din comune aveau obligativitatea să participe ca recenzori. Pentru prima dată, în alegerea recenzorilor condiţia preliminară era cunoaşterea limbii maghiare; desigur era nevoie să cunoască şi limba naţionalităţii din zona respectivă. Faţă de precedentele recenzări se prelucrează nu numai datele populaţiei civile, ci şi cele ale populaţiei militare.
Volumele recensământului din 1900 au apărut în Publicaţiile Statistice Maghiare (Magyar Statisztikai Közlemények), Serie Nouă (Új sorozat), inaugurată chiar de primele două volume. Dimensiunea lor, mai redusă decât a volumelor precedente din „Új folyam”, face posibilă utilizarea mai uşoară a lucrărilor sursă, dar, în acelaşi timp, tabelele micşorate puteau cuprinde vastul material de date censitare, fie recurgând la aglomerări de date, fie renunţând la unele detalieri, de altfel, valoroase. Rezultatele recensământului au apărut între 1902–1909, în zece volume.
La recensământului din 1900, întrebarea legată de limba maternă s-a lărgit. În chestionar, această întrebare suna astfel: „Care vă este limba maternă sau acea limbă pe care v-o asumaţi şi pe care o vorbiţi cel mai bine şi mai cu plăcere?”, iar instrucţiunea, legată de aceasta, preciza: „Ca limbă maternă totdeauna trebuie să se consemneze acea limbă pe care respectivul şi-o asumă şi pe care o vorbeşte cel mai perfect”. Apoi, instrucţiunea menţionează că limba maternă nu „corespunde” totdeauna cu limba însuşită în copilărie de la mamă, şi mai adaugă că: „În cazul sugarilor care nu ştiu încă să vorbească şi în cel al muţilor, la limba maternă se va înscrie limba familiei, adică acea limbă care se vorbeşte curent de către aparţinători”. Explicaţia adăugată întrebării de limbă maternă, împreună cu instrucţiunile citate, semnalează transformarea de fond, faţă de 1880, a conţinutului acestei întrebări. Deja cu ocazia recensământului din 1890 s-a ridicat problema că „ar fi bine să fie informată populaţia – prin instrucţiuni sau pe alte căi – că prin aceasta [adică limba maternă] nu se înţelege limba în care respectivul a învăţat să vorbească, nici cea vorbită de părinţi”.
În pregătirile recensământului din 1900 s-a urmărit această direcţie, şi, în acest fel, noţiunea de limbă maternă se apropia acum, mai degrabă de mult disputata formulă austriacă de limbă vorbită în mod cotidian. Conform acestei semnificaţii răspunsurile primite trebuie interpretate altfel şi acest fapt trebuie avut în vedere în procesul evaluării rezultatelor din 1900 (iar mai târziu şi a celor din anul 1910).
Cele două recensăminte anterioare întrebau, în afara limbii materne, şi ce alte limbi autohtone mai vorbesc. Pentru că, deseori, nici recenzorilor, nici celor recenzaţi nu le-a fost prea clar care sunt de fapt limbile autohtone, în 1900 părea mai simplu să se pună întrebarea astfel: „Ce altă limbă vorbiţi, în afara limbii materne?”.
În analiza lucrărilor de pregătire şi derulare a recensământului, din volumul de sinteză, se arată: instrucţiunile şi şedinţele de instructaj ţinute la sediile comitatelor accentuau în mod special că înregistrarea limbii materne trebuie să aibă loc fără nici o constrângere, institutul statistic făcând şi în această privinţă toate atenţionările posibile pentru ca datele de limbă maternă să reprezinte expresia sentimentelor reale ale recenzaţilor şi nu a voinţei vreunui recenzor. S-a accentuat în mod special nevoia de obiectivitate în culegerea datelor, având în vedere erorile de înregistrare – partinice în cazul maghiarilor – constatabile cu ocazia recensământului din 1890. În vremea respectivă, în unele zone, cunoaşterea limbii maghiare era considerată ca fiind criteriul maghiarităţii „şi printr-un optimism exagerat era trecută la maghiari şi acea parte de populaţie care cunoştea limba maghiară, dar era de altă limbă maternă”. După aprecierea institutului statistic, în 1900 nu au mai existat asemenea situaţii. Oare?
Și acum să trecem și la ultima inventariere a populaţiei Ungariei, inclusiv Transilvaniei, recensământul din 1910. Pentru evitarea erorilor şi a abuzurilor, limba maternă şi celelalte limbi vorbite în afară de aceasta, erau înscrise în continuare în mod tradiţional. O inovaţie reprezenta extinderea întrebării limitată la educaţia de bază (scrie şi citeşte) şi asupra situaţiei şcolare, până la clasa a VIII-a a învăţământului mediu, inclusiv. În vederea urmăririi migraţiei (hopa, dispăruse sârma ghimpată orbanistă?), o întrebare nouă o reprezenta cea legată de domiciliu şi de perioada şederii la domiciliu, precum şi de şederile anterioare în străinătate. De la această din urmă întrebare s-a sperat obţinerea unor informaţii culturale, dar şi posibilitatea completării statisticilor legate de revenirea emigranţilor.
Condiţia preliminară a angajării recenzorilor era, şi de această dată, cunoaşterea limbii maghiare; instrucţiunea generală a anului 1910, accentua, de asemenea, necesitatea cunoaşterii „altor limbi uzuale în circumscripţia respectivă”. Rezultatele preliminare au apărut tipărite în martie 1911.
A devenit o practică curentă publicarea, pe cartiere, a datelor demografice ale oraşelor. Toate prelucrările datelor de recensământ au inclus şi populaţia militară.
Rezultatele recensământului au fost publicate tot în cadrul seriei Publicaţiile Statistice Maghiare, Serie Nouă, în doar şase volume, însă acestea erau cu ceva mai voluminoase decât cele (zece) ale recensământului anterior. În perioada 1912–1916, prin apariţia anuală a câte unui volum, datele recensământului, practic, au devenit publice. A mai rămas volumul de sinteză, care a văzut lumina tiparului în iunie 1920. La acest fapt au contribuit şi dificultăţile crescânde ale situaţiei de război, dar şi lucrările extraordinare legate de pregătirea tratativelor de pace. Problematica volumelor I şi II, şi a volumului de sinteză, era aceeaşi în cazul ambelor recensăminte.
Un supliment util al acestor volume s-a dovedit a fi, şi de această dată, Dicţionarul localităţilor din 1913, care, asemănător celui din 1902, a ataşat oraşelor şi comunelor, înşirate conform apartenenţei lor administrative, şi pustele (sălașele), coloniile şi celelalte aşezări extravilane, inclusiv cele mai mărunte (împreună cu numărul locuitorilor). În epocă, rezultatele recensământului au mai fost valorificate şi în alte publicaţii şi materiale. Mai adăugăm, tot în acest context, şi înregistrările de populaţie şi de animale din timpul războiului mondial, în anii 1917-1918; institutul central de statistică a publicat rezultatele celor din 1917, oferind astfel un oarecare sprijin în continuarea seriei datelor înregistrate la 1910. În ultimii ani ai deceniului, institutul a desfăşurat o activitate statistică de mare importanţă, legată de pregătirile şi tratativele de pace. S-au elaborat numeroase memorii, polemici, studii, hărţi şi grafice, în privinţa datelor demografice sprijinindu-se, în mare parte, tot pe rezultatele recensământului din 1910. Privind partea transilvană, acest material este deosebit de bogat. Marea parte a prelucrărilor (fiind şi surse statistice cu valoare istorică) au fost publicate în 1920, într-o operă de mare format, în patru volume, sub denumirea „Tratativele de pace ale Ungariei”.
Etnicii români în Europa
Primele două volume ale recensământului conţin, şi acum, datele cele mai importante pe localităţi. Prelucrările mai amănunţite sunt cuprinse în următoarele trei volume. Analizele datelor pot fi găsite într-o formă succintă în primele două volume, iar în volumul final, de sinteză, în amănunt.
La recensământului din 1910, modalitatea înregistrării limbii materne şi a limbilor cunoscute era aceeaşi cu cea din 1900. Instrucţiunea de recensământ ne prezintă astfel practica înregistrării: „Drept limbă maternă se consemnează totdeauna, fără nici o constrângere, conform realităţii, acea limbă pe care persoana respectivă şi-o asumă şi pe care o vorbeşte cel mai bine şi mai cu plăcere (ați reținut sensul expresiei „mai cu plăcere” și cum diferă de tonul cu care întrebi?). Astfel, trebuie reţinut că, deşi în majoritatea cazurilor limba maternă este identică cu cea învăţată în copilărie, de obicei, de la mamă, totuşi, pot apărea şi situaţii în care limba maternă a copilului este alta decât cea a mamei, mai ales în cazul în care copilul și-a însuşit o altă limbă, decât cea a mamei, în grădiniţă, şcoli, prin alte contacte sociale sau ca urmare a faptului că cei doi părinţi sunt de limbi materne diferite. Acum v-ați prins că totul avantaja maghiarizarea?
În cazul sugarilor, care nu ştiu încă să vorbească (ungurește?), sau cel al muţilor se va consemna, ca limbă maternă, limba familiei, adică acea limbă în care vorbesc, de obicei, acasă aparţinătorii persoanei respective (tot ungurește?). Trebuie reţinut şi faptul că, drept limbă maternă, totdeauna, se va consemna doar o singură limbă, alte limbi vorbite eventual, în afară de aceasta, vor fi înscrise în rubrica 13. Atât ca limbă maternă, cât şi ca altă limbă vorbită poate fi înscrisă, de fiecare dată, doar o limbă vie; prin urmare, limba idiş sau ebraica nu poate fi evidenţiată. Deci, în cazul persoanelor de religie mozaică, aflate în unele regiuni ale ţării, care vorbesc o germană stricată amestecată cu ebraica, folosind aşa-zisul jargon, trebuie consemnată limba germană(!). În ceea ce priveşte celelalte limbi vorbite în afara limbii materne, pentru declararea acestora nu este neapărat nevoie ca cineva să vorbească respectiva limbă cu o perfecţiune gramaticală impecabilă, ci este suficient dacă în această limbă, corespunzător condiţiilor sale de viaţă, îi poate înţelege pe alţii şi reuşeşte să se facă înţeles de aceştia” (de exemplu să știi doar „Igen”, „Jó reggelt!”, „Jó napot!”, „Jó estét!” și „Nem tudom!”).
Instrucţiunea de acum a nuanţat şi mai mult sensul noţiunii de limbă maternă, subliniind, în mod apăsat, deplasarea acestui sens, observată deja din 1900, în direcţia limbii vorbite (noţiunea de limbă maternă era, de această dată, clar separată de cea a limbii învăţate de la mamă, accentuându-se,cu această ocazie, influenţele contactului social pe parcursul alegerii acestei limbi). Maghiarizare? Oare? Colegii maghiari zic că dacă nu a constituit o ruptură esenţială în aprecierea relativ omogenă a limbii materne în statistica maghiară, faţă de cea anterioară, a inflenţat, probabil, într-o măsură mai mare, acurateţea datelor şi de acea merită ca, în analiza lor, să se ţină cont de această nuanţare. Ce acuratețe e atunci când înlocuiești limba maternă cu cea însușiită ulterior? Ce ar fi zis oare UDMR dacă am fi înscris noi așa ceva în vreo instrucțiune de recenzare?
Faţă de 1900, rubricile de limba maternă şi de confesiune s-au modificat doar în privinţa locului ocupat de unele confesiuni în ordinea respectivă. Notele adăugate tabelelor sunt mai vaste decât cele din perioada anterioară, pe lângă rubrica „altă limbă maternă” s-a detaliat, la nevoie, şi conţinutul rubricii cumulative „alte confesiuni” (baptişti, nazarineni etc.), iar la rubrica romano-catolicilor s-a semnalat, numeric, prezenţa în cadrul acestora şi a comunităţilor mai mari de armeano-catolici. Așa că eu zic că ne-am cam lămurit! Nu ne rămâne decât să dăm datele pe ani a componenței etnice, apoi om mai vedea!
Tabelul 1. Datele înregistrate în estimări (E.) și recensăminte (Rec.)
An | Total | Români | Maghiari | Germani | Secui | Observații |
1241 | - | ~ 66% | - |
|
| Înainte de invazia mongolă. E. Jean W. Sedlar. |
1301-1308 | 349.000 | 5,1% | 88,8% (cu secuii) | 6,0% | - | E. Tamás Lajos (lista zeciuielilor papale din 1332-1337) |
1356 | - | > 50% | - | - | - | E. Ioan-Aurel Pop |
1495 | 454.000 | 22% | 55,2% (cu secuii) | 22% | - | E. Károly Kocsis și Eszter Kocsisné Hodosi |
1500 | - | 24% | 47% | 16% | 13% | E. Elemér Mályusz (1898-1989) |
1549 | - | > 50% | - | - | - | E. Ioan-Aurel Pop, după Antun Vrančić |
1551 | - | > 25% | <= 25% | <= 25% | <= 25% | E. Karoly Nyárády R. după Antun Vrančić |
1571 | 955.000 | 29,3% | 52,3% | 9,4% | - | E. „Erdély rövid története”, Bud. 1989 |
1595 | 670.000 | ~ 28,4% | 52,2% | 18,8% | - | E. Károly Kocsis și Eszter Kocsisné Hodosi |
1600 | - | ~ 60% | - | - |
| E. lui George W. White (op. citată) |
1650 | - | >33,33% | - | - |
| E. Vasile Lupu |
1700 | ~ 500.000 | ~ 50% | ~ 30% | ~ 20% | - | E. Benedek Jancsó (1854 - 1930) |
1700 | ~ 800.000-865.000 |
|
|
| - | E. Béla Köpeczi |
1712-1713 |
| ~ 34% | ~ 47% | ~ 19% | - | E. 1712-1713 Verwaltungsgericht |
1720 | 806.221 | 49,6% | 37,2% | 12,2% | - | |
1721 | - | 48,28% | 36.09% | 15.62% | - | E. Ignác Acsády |
1730 | ~ 725.000 | 57,9% | 26,2% | 15,1% | - | Statistici austriece |
1765 | ~ 1.000.000 | 55,9% | 26% | 12% | - | E. Bálint Hóman și Gyula Szekfü (1883 - 1955) |
1773 | 1.066.017 | 63,5% | 24,2% | 12,3% | - |
|
1784 | 1.440.986 | - | - | - | - |
|
1790 | 1.465.000 | 50,8% | 30,4% | - | - | Peter Rokai et all. Istorija Mađara, Beograd, 2002 |
1835 | - | 62,3% | 23,3% | - | - |
|
1850 | 2.073.372 | 59,1% | 25,9% | 9,3% | - |
|
1850 | 1.823.212 | 57,2% | 26,7% | 10,5% | - | Rec. 1850-1851. Erdély rövid története, Budapest 1989 |
1869 | 4.224.436 | 59,0% | 24,9% | 11,9% | - | Rec. pop. A.U. |
1880 | 4.032.851 | 57,0% | 25,9% | 12,5% | - | Rec. pop. A.U. (prima limbă utilizată) |
1890 | 4.429.564 | 56,0% | 27,1% | 12,5% | - | Rec. pop. A.U. (prima limbă utilizată) |
1900 | 4.840.722 | 55,2% | 29,4% | 11,9% | - | Rec. pop.A.U. (prima limbă utilizată) |
1910 | 5.262.495 | 53,8% | 31,6% | 10,7% | - | Rec. pop. A.U. (prima limbă utilizată) |
1919 | 5.259.918 | 57,1% | 26,5% | 9,8% | - | Rec. pop. din România |
1920 | 5.208.345 | 57.3% | 25,5% | 10,6% | - | Rec. pop. din România |
1930 | 5.114,214 | 58,3% | 26,7% | 9,7% | - | Rec. pop. din România |
1941 | 5.548.363 | 55,9% | 29,5% | 9,0% | - | Rec. pop. din România |
1948 | 5.761.127 | 65,1% | 25,7% | 5,8% | - | Rec. pop. din România |
1956 | 6.232.312 | 65,5% | 25,9% | 6,0% | - | Rec. pop. din România |
1966 | 6.736.046 | 68,0% | 24,2% | 5,6% | - | Rec. pop. din România |
1977 | 7.500.229 | 69,4% | 22,6% | 4,6% | - | Rec. pop. din România |
1992 | 7.723.313 | 75,3% | 21,0% | 1,2% | - | Rec. pop. din România |
2002 | 7.221.733 | 74,7% | 19,6% | 0,7% | - | Rec. pop. din România |
2011 | 6.789.250 | 70,6% | 17,9% | 0,4% | - | Rec. pop. din România |
Prescurtări: E. - estimare, Rec. – recensământ, A.U. - Austro-Ungaria
Nota mea: La „zeciuieli” papale sau la alte „impozitări”, românii nu erau proprietari, așa că nu existau în liste! Prin „cucerirea” de teritorii cu arcul și cu sulița, românii au devenit iobagi, proslăviți de Gherman pe la Look TV! Omul zice că deveneau „bogați” lucrând pământul proprietarilor, că unii aveau chiar 4 sau 6 boi!
Așadar, după cele descrise, a cui este Transilvania? Noi repetăm că e a tuturor locuitorilor săi, nu a fost și nu va fi a Ungariei. Așadar, Ungaria Mare nu a existat decât în Imperiul Austro-Ungar! Așa cum nu e Austria Mare, nu există nici Ungaria Mare. Este scornită de minţile înfierbântate care confundă realitatea cu visurile deşarte de mărire! Ungaria aşa zisă Mare a fost un artificiu administrativ, o găselniţă birocratică, a unui funcţionar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, într-un birou, în urma unor intrigi şi aranjamente de culise.
Ungaria aşa zisă Mare nu a fost o realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a sute de mii de români!
Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie. Unde este jertfa ungurească la 1867?! Că Trăsnea și Ip de mai târziu nu se pun! Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac şi jumătate de ocupaţie turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece? Să le aducem aminte celor care calomniază România cu atâta pasiune, faptul ruşinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta şi din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur!
Așadar, când turcii, care transformaseră Ungaria în paşalâc, au fost alungaţi de armatele unei puteri europene, creştine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară! La fel cum, în cele aproape două secole de ocupaţie turcească, nu s-a înregistrat niciun moment de rezistenţă, de opoziţie ungurească la ocupaţia musulmană. Principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor româneşti, între care includ şi Transilvania. Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare. Dispare Ungaria, dar nu şi Transilvania, care continuă să existe!
Ungaria după 1526
Și să revedem harta de mai sus, în care mica Ungarie regală apare cu verde. De ce nu dispare şi principatul Transilvania odată cu Ungaria, la 1527? Asta pentru că pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria şi Transilvania erau lucruri diferite, entităţi complet separate, care nu puteau fi gândite împreună! Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeaşi situaţie cu Moldova şi Ţara Românească, fiind toate trei părtaşe în mod firesc la aceeaşi istorie, la acelaşi model de organizare politică. Asta au demonstrat-o și cele trei încercări de unire a celor trei principate pe vechiul teritoriu al Daciei, de care am amintit, ultima fiind cea a lui Mihai Viteazu(l) în 1600.
Și reamintim că numele de „Ungaria" derivă din limbile turcice și înseamnă „10 săgeți", adică numărul triburilor turcice venite in Panonia: 3 triburi de turci Cabari (proveniți din Khazari - popoare turcice care au adoptat iudaismul), 6 triburi de populații turcice, care au format baza ungurilor (dintre care cel mai puternic era tribul maghiarilor) si un trib de Bașchiri, de la care derivă și cuvântul „Bozgor” (baschir, boschir, boscor) din care s-a format în română verbul „a boscorodi - a vorbi neînteles", așa cum slavii polabi, strănoșii polonezilor, îi numeau „nemți” pe germani, adică muți, deoarece și ei când vorbeau germana de atunci „boscorodeau”, adică erau de neînțeles. Doar fostul meu profesor și comandant, colonelul dr. Marton mă provoca și mă mai îndemna să îi povestesc ce am mai citit de unguri, când aveam un răgaz de „megbeszélés” sau întâlnire de taifas („a taifák találkozója”) la birou sau la călătoriile în diferite țări, când împărțeam aceeași cameră de hotel, că românii de atunci nu aveau voie să aibă camere separate! Așadar, am încheiat doar pe scurt tumultoasa istorie a Transilvaniei, chiar în acest an aniversar și când suntem atacați din multe locuri, inclusiv de unii români.
Să fiți (prea)iubiți!
Constantin NIŢU (Ardelean după nevastă; că dacă te întreabă oarecine „- De inghe ești?”, răspunzi mereuaș: „ De inghe-i muierea!” Și nu-mi pare rău...)
http://webdidacticanova.blogspot.ro/
http://geo.unibuc.ro/cv_nitu_c.html
-->
Comentarii