Călătorii geodezice - Lübeck, Helgoland, 1978, turism și istorie (V)
Un prânz la Lübeck, udat cu un Rotspon
Moto: „Familia este biserica de acasă.” definiţie clasică de Sfântul Ioan Gură de Aur
Trecem noi la turism, dar nu ne despărțim niciodată de geografie și de istorie! Cea mai mare surpriză a fost că doar la o săptămână după sosirea mea, sâmbătă 24 iunie, direct de la universitate, Edvig m-a luat cu automobilul pentru a servi masa de prânz la casa sa din Lübeck. Făcea omul naveta, dar avea și o garsonieră în campusul universitar din Hamburg. Era încadrat la Institutul Oceanografic al Universității din Hamburg. Mi-a prezentat din fuga mașinii orașul și mi-a povestit despre el. Mi-a povestit că tatăl său, fost căpitan în Wehrmacht (scriem noi și edespre armată), a fost luat prizonier de ruși pe 25 aprilie 1945 lângă Berlin și dus în Siberia, de unde s-a întors în 1952. I-am povestit că și un frate al mamei mele a fost luat prizonier la ruși în 1942 și dus în nordul Rusiei, de unde s-a întors în 1948. Al naibii e războiul pentru toți!
Drumul Hamburg – Lübeck cu aplicația Rome2rio
Drumul Hamburg – Lübeck cu aplicația GPS Online
Mi-a ținut o lecție despre planul Barbarossa al lui Hitler, dar despre care voi scrie în altă postare. Mi-am adus acum aminte și de relatările altui prieten, din RDG, Peter Bauer, ofițer în armata redegistă, absolvent al academiei militare de la Moscova, în specialitatea cartografie, doctor în științe tehnice, colaborator de excepție și responsabil al colectivului internațional din care făceam și eu parte, de rezolvare a temei „Automatizarea construirii hărților topografice la scări mari și medii”, care trăia la Rostok, iar acum m-a anunțat că s-a mutat la Dresden (Drezda). Născut în 1939, l-a apucat 2 mai 1945 în Berlin (viitorul Berlin de Est), la vârsta de 6 ani. Urmările războiului au fost groaznice pentru el. Dar astea sunt rezervate altei postări.
Edvin mi-a prezentat membrii familiei, respectiv soția Martha, fiul Otto de 14 ani atunci și fiica Marie-Anne, de 10 ani. Copiii erau foarte prietenoși. Când i-am spus fetiței că mama mea se numea Maria, iar străbunica soției purtase același nume, fetița nu se mai despărțea de mine. Vroia să își verifice cunoștințele de engleză, dar i-am spus să nu conteze pe mine, deoarece engleza mea de baltă e axată mai mult pe termenii tehnici.
Copiii făcuseră o excursie de o lună la Londra, cu un an în urmă, fiind cazați la o familie engleză tot cu doi copii, care urmau a veni și ei la Lübeck între 15 iulie și 15 august, în acel an, 1978. Excelentă practică de exersare a cunoștințelor de limbi străine! Socialismul nu permitea așa ceva! Mi-a părut rău că nu am mai ținut legătura cu maiorul Müller, fiind conștient că nu aveam voie să corespondez cu ofițeri „capitaliști”! Aș dori mult să știu unde sunt și cu ce se ocupă Otto, acum de 53 de ani, respectiv Maria, de 49 de ani (fiul meu, Călin Daniel, are 50 de ani!).
Casa era cu un etaj, iar la subsol era o sufragerie răcoroasă unde am luat prânzul, udat doar de mine și de Martha cu un vin bun Rotspon, „capitalist”, deoarece Edvig a dat doar noroc (Viel Glück!) și a degustat o înghițitură, deoarece m-a dus înapoi în Hamburg. Fotografii cu ei nu am îndrăznit să le cer să facă, neluând jaful meu se Smena 8 în viteză fiind, urmând a le face a doua zi, în excursia ce urma la insula Helgoland.
Orașul hanseatic Lübeck (Hansestadt Lübeck; denumire de origine slavă, Liubice, adică „minunat”) este în landul Schleswig-Holstein și unul din porturile principale din Germania. A fost orașul lider al Ligii Hanseatice. În 1978, avea o populație de 200.000 de locuitori. Partea veche a orașului se află pe o insulă închisă de râul Trave. Canalul Elba-Lübeck conectează Travel cu Elba. Autostrada 1, pe care am mers noi, cu viteza maximă de 170 km/oră, leagă Hamburg de Lübeck și apoi cu Danemarca.
Lübeck, port la Marea Baltică!
Centrul vechi al orașului este pe insula înconjurată de râul Trave
Vă mirați de originea slavă a toponimului? Nu vă mirați, deoarece în jurul anului 700 popoarele slavice au început să se mute în părțile estice ale Holsteinului, zonă ocupată anterior de triburile germanice. Migrarea avea și atunci rolul ei! Știe Merkel ce știe! Așa că nu vă mai mirați de pactul Ribentrop-Molotov și nici de Congresul de la Berlin din 1878, când Basarabia a fost dată rușilor! Germanii și slavii „controlează” Europa! Și noi ne-am pus rău și cu slavii și cu germanii!
Slavii în Europa (inclusiv cei polabi)
Că așa s-a întâmplat prin Europa. După cum am mai scris, denumirea Franței provine de la germanici, vichingii provin tot din triburile germanice și multe alte controverse. Charlemagne (800-814), ale cărui eforturi de creștinizare a zonei au fost respinse de sașii germani, a expulzat mulți dintre sași și a adus în locul lor pe slavii polabi, aliați cu el. Despre toponimia din diferite țări găsiți multe postări pe blogurile mele (vezi toponimia germană)!
În jurul anului 1200 portul a devenit principalul punct de plecare pentru coloniștii plecați în teritoriile baltice cucerite de ordinul livonian și ulterior de ordinul teutonic. În 1226, împăratul Frederick al II-lea a ridicat orașul la statutul de Cetate Liberă Imperială, prin care a devenit oraș liber. Pe aici treceau mărfuri ca pânzeturi, pește, sare, unt, piei, blănuri, cereale, ceară, bere, cupru, fier, ulei, in, argint, produse alimentare, vinuri ș.a, spre și dinspre Flandra, Luneburg, Suedia, Rusia, Prusia, Wendish, Ungaria, Livonia.
În secolul al XIV-lea, Lübeck a devenit „Regele Ligii Hanseatice”, fiind de departe cel mai mare și cel mai puternic membru al acestei organizații comerciale medievale. În 1375 împăratul Carol al IV-lea a numit Lübeck una dintre cele cinci „Glorii ale Imperiului”, titlu pe care îl mai aveau Veneția, Roma, Pisa și Florența .
Mai multe conflicte privind privilegiile de tranzacționare au dus la lupta dintre Lübeck (cu Liga Hanseatică) și Danemarca și Norvegia - cu rezultate diferite. În timp ce Lübeck și Liga Hanseatică au predominat în conflictele din 1435 și 1512, Lübeck a pierdut când a avut loc un război civil în Danemarca între 1534 și 1536. Orașul a rămas neutru în războiul de treizeci de ani din 1618-1648. Prin noua orientare transatlantică a comerțului european a scăzut importanța Ligii Hanseatice, deci și a orașului. dar chiar și după desființarea de facto a Ligii Hanseatice în 1669, Lübeck a rămas un important oraș comercial în Marea Baltică.
În 1937, naziștii au adoptat așa-numita Lege din Hamburg, care a unit orașul Lübeck cu Prusia. În timpul celui de-al doilea război mondial (1939-1945), Lübeck a devenit primul oraș german care a suferit bombardamente substanțiale ale Forțelor Aeriene Regale (RAF). Atacul din 28 martie 1942 a fost o „furtună de foc” care a provocat pagube serioase centrului istoric. Motivul era că Germania avea lângă oraș un poligon de antrenament pentru luptă pentru ofițeri, Oflag XC.
Armata a doua britanică a intrat în Lübeck la 2 mai 1945 și l-a ocupat fără rezistență. La 3 mai 1945 a avut loc în Golful Lübeck unul dintre cele mai mari dezastre din istoria navală, cu 7.000 de morți, bombardierele RAF scufundând trei nave, respectiv SS Cap Arcona, SS Deutschland și SS Thielbek, dar care, culmea, erau vase „închisori”, doar cu deținuți!
Printre obiectivele turistice, văzute din goana mașinii, sunt biserica Sf. Maria (Marienkirche, din secolul al XIII-lea), primăria (Lübecker Rathaus), Centrul de concerte și congrese, spitalul Duhului Sfânt Heiligen-Geist (din 1260, restaurat, una dintre cele mai vechi instituții sociale existente din lume și una dintre cele mai importante clădiri din oraș), centrul vechi al orașului, Domul Lübecker, casa lui Thomas Mann, casa lui Günter Grass etc.
Spitalul Duhul Sfânt (Holy Spirit)
Vinul degustat cu Martha (profesoară de limbă germană la un liceu din Lübeck) și cu Edvig, denumit Lübecker Rotspon datează din epoca hanseatică. Interesant este vinul „botezat” Rotspon, vin din struguri de pe lângă Bordeaux, prelucrat și fermentat în Franța și transportat în butoaie de lemn în Lübeck, unde este depozitat, îmbătrânit (maturat) și îmbuteliat. Martha era mândră când îmi nara povestea!
Istoria vinului începe prin secolul al XIII-lea, când portul era „rege” pe vremea Ligii Hanseatice, când corăbiile din lemn specifice timpului cunoscute cu numele „Koggen” aduceau butoaie cu vin roșu din Bordeaux. Acest comerț a căpătat o semnificație aparte în 1530, când negustorul Thomas Bugenhage a importat o mare cantitate de vin roșu. Bugenhage a dat vinul pivnicerului său pentru depozitare și învechire. A avut o idee excelentă. Ce e acest Bordeaux, ce zone viticole are? Ne spune fostul coleg, atunci căpitan, Boyleau... Un bun degustător și un bun însoțitor în zonă, dar peste vreo 27 de ani, colonel cu părul alb....
Zone viticole de lângă Bordeaux
Cum care Bordeaux? În Franța, frate, pe unde am vizitat zona cu un degustător francez de excepție, dar asta poate citiți în altă postare. În niciun caz nu am fost cu Cioloș, că nu jucam în aceeași ligă! El pe atunci nu exista, apoi era „neagricol”! Médoc este cea mai renumită zonă viticolă a Franței si poate și din întreaga lume, un adevărat paradis al vinului. Aici se produc anual cam 300.000 hl de vin de calitate ridicată.
În Haut-Médoc (2) se produc anual ca. 250.000 hl. În cadrul său se găsesc subzone cu cele mai renumite vinuri frantzuzești: Pauillac (4), Saint-Estčphe (3), Saint-Julien (5), Listrac (6), Moulis (7) și Margaux (8).
In zona Graves se găsește Pomerol (14), poate cu cel mai renumit vin franțuzesc Château Pétrus. Zona Bordeaux este patria celui mai bun vin Cabernet Sauvignon, unde este acompaniat de Merlot, Cabernet Franc, Malbec și Petit Verdot.
Cabernetul Sauvignon, vorba colonelului Boileau, aduce miros de fructe de pădure si tanin, Cabernetul Franc aduce aroma, Merlot aduce textura și miros de fructe, iar Petit Verdot aduce culoare, aciditate si alcool. Malbec, deși originar din Franța, a fost distrus de filoxeră si este mai puțin folosit. El este plantat acum mult in Argentina. Dar noi ne întoarcem la Rotspon!
Vin merlot Rotspon (https://www.von-melle.de)
Și uite-așa, se pare că pivnițele reci și climatul Lübeck-ului au fost bune pentru aceste vinuri și prin 1800 vinul de Bordeaux învechit nemțește a avut o bună reputație. Și orașul a devenit exportator de vinuri! Faima vinului a fost sporită de un grup de ofițeri ai armatei franceze în 1806, care, potrivit legendei, au declarat că vinurile maturate în pivnițele din Lübeck erau mai bune decât cele depozitate și maturate în Bordeaux. Și ofițerii sunt buni degustători peste tot în lume!
Cum cu ce ocazie? Păi nu vă amintiți de asaltul lui Napoleon Bonaparte asupra Europei? Era prin septembrie 1806, când nu exista Germania, când Prusia, căreia i se alătură Saxonia și alte mici state germane din cele peste 300, declară război Franței! Ce îndrăzneală! Prusia e înfrântă pe 9 octombrie în bătălia de la Schleiz, pe 10 octombrie în bătălia de la Saalfeld, iar pe 14 octombrie în decisiva bătălie de la Jena-Auerstedt.
Revenind la Lübeck, după ce pe 24 octombrie forțele franceze intră în Berlin, prusacii iau din nou cafteală pe 6 și 7 noiembrie în bătălia de la Lübeck! Pe 21 noiembrie Napoleon emite Decretul de la Berlin, care interzice importul de mărfuri britanice în țări europene aliate sau dependente de Franța (fără referiri la vinul de Bordeaux exportat!), iar în final, pe 24 noiembrie, ultimele forțe ale armatei prusace se predau francezilor lângă Lübeck. Si ofițerii francezi au dat iama in pivnițe!
Bătălia de la Lübeck, 7 noiembrie 1806 – trupele prusace și franceze luptă sub zidurile orașului (https://en.wikipedia.org/wiki/Battle_of_L%C3%BCbeck)
Reputația acestui vin a fost ridicată de poetul și umoristul Fritz Reuter (1810-1874). Reuter scria scurte povestiri populare referitoare la vin. Al nostru Păstorel avea să scrie epigrame despre vin peste un secol. Și să amintim că „rotspon” e compus din cuvântul german „rot”, adică roșu, și din mai rarul cuvânt arhaic „spon”, adică vas de lemn (butoi de lemn). Așa că pivnița oricărui cetățean din clasa de mijloc a orașului, precum Edvig, are rezerva sa de vinuri în pivnița din Lübeck! Dacă vreți o documentare mai amplă puteți consulta un sit(e) pe web (https://www.von-melle.de/melle_rotspon.html).
Thomas Mann (1902)
Pe aici au trăit romancierul Thomas Mann (1875-1955, cu premiul Nobel pentru literatură în 1929), cancelarul socialist Willy Brandt (1913-1992). Păcat că nu am avut timpul necesar pentru a-l vizita „per pedes”!
Fostul cancelar Willy Brandt
Și pe la orele 18.30 eram înapoi la hotelul Helgoland, pentru a mă pregăti pentru vizita de a doua zi la insula Helgoland! Urma ca Edvig și ai lui să mă ia de la hotel a doua zi dimineața, pe la ora 7.
Excursie pe insula Helgoland
Moto : „De ce iubim marea? Pentru că marea are forța de a ne duce cu gândul la lucruri despre care ne place să ne gândim.” (Robert Henri)
Așa că duminică, la ora stabilită, eram în fața hotelului. Edvig a oprit automobilul și am urcat pe locul din spate lângă Marie-Anne. Mi-a amintit Edvig că automobil ca al lui la noi au doar miniștrii. Eu, posesor de „Dacie”, i-am povestit despre automobil și știa că e copia lui Renault 12. Își învățase bine lecția. Ba mi-a făcut cadou mai târziu și un set de bujii! Nemții nu prea se îmbulzeau nici atunci pe mașinile franțuzești.
Am ajuns destul de repede în parcarea din portul Hamburg. Biletele erau luate din timp. Am mers la dana unde trebuia să ne îmbarcăm pe vapor, care aparținea companiei Helgoline. Era ziua finalei campionatului mondial de fotbal din Argentina. Nici Edvig nu era un pasionat al urmăririi meciurilor de fotbal. Le urmărea ocazional.
Așadar, mergeam spre Helgoland! Ce știm oare despre această insulă? Este situată în Marea Nordului și aparține Germaniei. Aici este și mica localitate Helgoland.
Arhipelagul Helgoland și Insula Helgoland (cea mare)
Are o suprafață de doar 1,7 km² și o altitudine medie de 4o m deasupra nivelului mării. Populația era de cca 1.300 de locuitori, de mai multe naționalități. Fiecare casă avea arborat drapelul țării de care aparținea proprietarul. Am văzut chiar și drapelul Australiei. Insula are stemă proprie și este înfrățită cu localitatea Millstatt din Austria. Are propriul nume de înregistrare a autovehiculelor! Toponimul Helgoland semnifică Land Heiliges, adică Țara Sfântă (în engleză Heligoland). Este cea mai mare insulă germană din Marea Nordului. Insula este situată în Golful German și, așa mică fiind, este subdivizată în districtul de Sus, de Mijloc și districtul de Jos. Face parte din landul Schleswig-Holstein.
Nava cu care am călătorit
Cu maiorul Müller retrași pe o punte
Imediat după ce ne-am îmbarcat nava a pornit. Jumătate din drum l-am făcut pe fluviul Elba, iar cealaltă jumătate în Marea Nordului. lmediat ce vaporul s-a pus în mișcare Edvig ne-a invitat la unul din restaurante pentru a servi micul dejun. A comandat fiecare ce a vrut. Ospătarul ne-a întrebat dacă vreunul din noi a avut rău de mare și ne-a recomandat să fim atenți cum se comportă organismul fiecăruia, mai ales când ieșim din estuarul Elbei în Marea Nordului.
Drumul calculat cu aplicația Rome2rio
Maiorul Edvig m-a invitat pe punte și cât era el de maior „capitalist”, nu prea îndrăznea să mă roage ceva. Văzându-l că ezită, l-am rugat să fie direct. Și mi-a dezvăluit că anumite produse, cum ar fi untul, aici, pe insulă, sunt „duty free”, adică pentru care nu se plătesc taxe vamale. I-am spus că e ceva normal și să mă considere că fac parte din „gașca” lui. Și unele produse chiar le-a plătit pe numele meu, prezentând, sunt sigur, chitanțe celor care soponsorizau excursia! Așa că peste tot era la fel! Cred că faptele s-au prescris de mult timp și acum pot să scriu. Omul avea cu el și un frigider portabil, pe care l-a scos din portbagajul automobilului și l-a luat pe vapor. Eu credeam că vom avea un picnic pe insulă, dar aveam să mă înșel!
Drumul pe o imagine Google Earth Pro
Și navigarea prin estuarul Elbei a fost lină. Rezistam cu stoicism și peisajul era mirific. Am discutat mult cu Edvig și cu Marie-Anne despre legarea Elbei de Marea Baltică prin canalul Lübeck – Elba și despre prețul mic al transportului pe apă, într-o țară în care autostrăzile erau foarte dezvoltate. Și Edvig a recunoscut meritele fuhrerului în dezvoltarea rețelei de drumuri. M-a întrebat Otto despre existența autostrăzilor în România. Când i-am spus că avem o singură autostradă de la București la Pitești, lungă doar de 108 km, oamenii s-au mirat.
Edvig, care își pregătise bine „lecția”, mi-a zis despre drumul Craiova – Pitești, „îmbunătățit” cu ajutorul și la cererea armatei germane. Am lăsat lucrurile în „ac de păr”, deoarece nu eram documentat.
Canalul Kiel (cu roșu, în stânga)
A lăudat canalul Kiel, care leagă Marea Nordului de Marea Kaltică, apoi a pledat omul despre importanța Dunării în transportul european, care ar fi benefic mai ales pentru România. Cu toate aspectele referitoare la transporturi și infrastructura necesară aveam să mă documentez mai bine după 1990, când m-am mutat la Academia Tehnică Militară, la Facultatea de geniu, geodezie și construcții, dar mai ales după ce am devenit decanul acestei facultăți. Colegii din catedra de geniu erau documentați excelent și aveau răspuns la orice întrebare. Păcat că nu îi asculta multă lume și guvernanții nu prea țineau seama de propunerile noastre.
Aveam să intrăm și în NATO, dar înainte de acest eveniment armata s-a redus drastic, mai ales trupele de geniu (engineering), cu toate că armatele NATO pun un accent deosebit pe aceste trupe. Că și rușii și americanii și englezii nu le zic degeaba trupe „inginerești”! Aveam să apreciem Transfăgărășanul mai târziu, după ce americanii l-au declarat cel mai frumos drum de acest fel din lume! Și la volanul unui Clio avea să fie Viorica!
Și trupele astea „inginerești” s-ar fi antrenat și la inundații, inclusiv când alde Ponta și Dragnea aveau să fie trași cu barca „la edec” de jandarmii prezenți mereu la datorie, la reabilitarea unor poduri a căror durată a perioadei de garanție a trecut cam de multă vreme ș.a.
Despre construirea canalului București – Dunăre, amenajat cam 80 % până în 1989 s-a renunțat imediat după „îngrămădeala” din decembrie și lovitura de stat iliesciano-petreromanistă din 1989, aprobată la Malta pe valurile Mediteranei. Și nici de canalul Siret – Dunăre nu s-a ocupat nimeni, cu toate că propunerea venea din istorie, de după 1920......
Rezultatele le vedem. Cum îi spui cuiva că economic am regresat din 1989 și până în prezent se găsesc unii să te facă nostalgic, comunist sau chiar ceaușist! Canalul Dunăre – Marea Neagră nu are nimic cu nostalgia, metroul bucureștean nici atât, inclusiv linia Drumul Taberei – Universitate care se tot construiește „sanft”, adică încetișor, într-o țară în care infrastructura suferă, dar constructorii și politicienii au palate construite în câțiva anișori!
Casă teleormăneană cu piscină
E tare, nu? Dar e votat tupeistul „apropritar”! Păcat că imaginea e cam „ștearsă”, specialiștii ar zice că e cu rezoluție spațială „slabă”, dar asta e situația! Găsim noi cu o dronă o imagine mai bună dacă ne străduim. Dar cine ne bagă în seamă? Parlamentarii care și-au triplat salariile și și-au votat pensii (ei le zic „indemnizații”) aparte?
Casă de politician
Atunci ghiciți-o pe asta, pe care nu o pun văzută de sus cu drona, că s-ar vedea piscina și terenul de tenis! „Apropritarul” e persoană importantă, nu spun cine, că poate îl ghiciți singuri. Dar am divagat prea mult și ne îndepărtăm de la descrierea minunatei excursii.
Insula Helgoland este și locul unui experiment aiurea, tot genistic, unde a fost declanșată cea mai mare explozie nenucleară din istorie. Și să nu cumva să folosiți prostul neologism „locație”, traducere neinspirată a cuvântului englez „location”, care de fapt e „loc”, că mă supăr, așa cum s-a indignat și Ileana Vulpescu!
După sfârșitul celui de al doilea război mondial, armata britanică a rămas cu un surplus uriaș de explozibil nefolosit. Pentru a nu zace în buncăre, experții militari și seismologii s-au gândit la un experiment ce s-ar fi putut transforma ulterior într-o catastrofă pe bătrânul continent. Ei bine, aceștia au dorit să afle, chipurile, dacă pot cauza valuri seismice, asemănatoare celor provocate de cutremur, dar prin detonarea controlată de explozibil clasic.
Soltau, Germania
Așadar, în iulie 1946, se întorc în Germania abia distrusă și, în apropierea orașului Soltau, în nordul țării, desfășoară un prim experiment care se dovedește a fi un succes, reușind să creeze valuri ce au putut fi observate și la 50 de km. Însă nu a fost de ajuns. Doreau ceva mai mult, de aceea au început pregătirile pentru o explozie mare, nenucleară, denumită „Britanic Bang”. Ținta a fost arhipelagul Helgoland, la 46 km de coasta Germaniei îngenunchiate, în Marea Nordului.Acesta constă din două insule, cea mai mare fiind și populată.
Înfrângerea Germaniei face ca populația insulei să fie evacuată, iar britanicii au avut la dispoziție fortificațiile rămase și buncărele subterane pentru a-și aduce echipamentul necesar înregistrării și observării exploziei. Odată stabilite măsurile de securitate, la 18 aprilie 1947, britanicii detonează circa 6.700 de tone de explozibil, creând un nor sub formă de ciupercă (la fel ca la o explozie nucleară) care s-a văzut și din îndepărtata Sicilie (Italia). Mai mult decât atât, populația pe o rază de 60 de km a fost anunțată să lase ferestrele deschise în ziua testului, armata temându-se că suflul exploziei ar putea sparge geamurile locuințelor.
„Ciupercă” nenucleară (sursa: http://www.britannica.com/EBchecked/topic/259929/Helgoland)
Și așa au scăpat britanicii de muniție, seismologii au notat observațiile și au tras concluziile, germanii nu aveau ce să zică deoarece erau la pământ, americanii, rușii și francezii au tăcut mâlc. Așa că mereu învingătorul ia totul! Jocurile sunt făcute (Les jeux sont faits)!
Să revenim la excursie! Pe mare, la vreo 10 km de țărm a căzut o bură până la apropierea de insulă. Și în plus aveam și un început de rău de mare. Nava nu a tras la o dană, care nu exista atunci pentru nave mari. A rămas în larg! Coboram câțiva și eram apucat fiecare de brațe de câte doi marinari zdrahoni îmbrăcați în costume impermeabile portocalii (stați liniștiți, că încă nu existau pedeliștii și nici evenimentele din Ucraina) și „depus” pe locul său în barca ce se cam legăna în voia valurilor. Barca era dusă la o mică dană la țărm și când m-am văzut pe uscat am zis „Doamne-ajută!” Eram necunoscuți cei câțiva din barcă, dar pe țărm ne-am refăcut gașca sau grupul.
Eram cam rătutit, dar bura îmi făcea bine. Instantaneu s-a oprit și am început plimbarea pe insulă. Am văzut case de toate stilurile, drapelul arborat fiind indiciu că proprietarul era pe insulă. Erau și două magazine, unul mai mare, ce vroia să fie un minisupermarket! Restaurante erau mai multe. Martha, mamă grijulie, m-a întrebat dacă mi-e foame și i-am spus că nu.
Am continuat plimbarea până la punctul cel mai înalt, unde era și o stație de radiolocație și o antenă imensă, pe un turn de 113 m, gestionată de Telekom (cel ce a acaparat acum și telefonia fixă din România). Mi s-a precizat că stația de radiolocație, acum desființată, aparținea direct de comandamentul NATO. În partea de nord-est se vedeau coastele abrupte, distruse probabil la acea explozie neobișnuită când au fost aruncate în aer buncărele.
Eu și familia Müller - Martha, Marie-Anne, Edvig și Otto
În luna iunie eu nu prea eram pregătit de vreme rece, ei știau despre ce e vorba și au venit pregătiți. Dar m-am descurcat. Între timp văd că stația de radiolocație de atunci a dispărut. Poate nu mai era nevoie de ea. Că avioanele Awaks își fac bine treaba!
Turnul radio și coastele abrupte
Navele mici au locul asigurat
Și la coborârea de la punctul cel mai înalt am intrat într-un restaurant unde am luat prânzul. Mă uitam cam urât la mâncaare dar Edvig m-a invitat la un „șnaps”, apoi o bere rece și totul a dispărut ca prin farmec. Am luat un biftec în sânge ca și Edvig și m-am pus bine cu stăpânirea. Nici nu îmi amintesc ce au mâncat copiii și Martha. După prânz am dat fuga la minisupermarket și Edvig și-a burdușit frigiderul portabil cu pachete de unt de câte un kilogram și cu alte chestii, plus o sacoșă mare.
Am făcut apoi drumul cu bărcile spre vapor, de astă dată pe timp frumos și ne-am dat întâlnire pe puntea 3. Ne-am refăcut gașca și am luat loc la masă într-un resrtaurant, unde am băut câte o cafea cu rom, dată din partea echipajului. Pe pereți erau televizoare și a început transmisia finalei campionatului mondial de fotbal din Argentina. Juca Argentina și Olanda.
Recapitulând, cea de a XI-a Cupă Mondială FIFA 1978, a avut loc în Argentina între 1 iunie și 25 iunie, fiind cucerită de Argentina care a învins Olanda cu 3–1 după prelungiri. A fost primul titlu pentru Argentina, care a devenit a cincea echipă națională (după cele din Uruguay, Italia, Anglia Și Germania de Vest), care a fost și gazdă și campioană. Mingea oficială pentru meciuri s-a numit Adidas Tango.
Locurile 3 și 4 au fost ocupate de Brazilia și Italia. Cum care Italia ? Cea care în 2014 a fost campioană mondială, iar pentru campionatul mondial din Rusia din 2018 nu s-a calificat! Și pentru amatorii de statistici, amintim că în 1978 s-au jucat în total 38 de meciuri, s-au înscris 102 goluri (2,68 pe meci), cu un total de 1.546.151 spectatori (40.688 pe meci), golgeter a fost Mario Kempes (6 goluri), cel mai bun jucător a fost tot Mario Kempes. Asta ca să comparați cu meciul de mai târziu din Statele Unite ale Americii, când alde Hagi, Balint, Ilie Dumitrescu, lăcătuș, Răducioiu (ăla care, chipurile, vorbea greu românește) și alții învingeau Argentina în sferturi sau cu situația ultimelor campionate mondiale când noi suntem pe nicăieri!
Căpitanul navei ne-a transmis că vaporul va merge mai încet, astfel ca să ajungem în portul Hamburg după meci. Edvig, băiat de treabă, ne-a oferit și gustarea de seară, că așa planificaseră sponsorii, astfel că după ajungerea la hotel mi-am cunoscut colegul din camera vecină, noul venit la curs din Cehoslovacia, căpitanul Moravec Dalibor, cu care aveam să colaborez în viitor la rezolvarea temei 2 de colaborare internațională, al cărui responsabil era estgermanul Peter Bauer. Împreună cu Dalibor am integrat câte o bere de la recepția hotelului, după care eu, obosit, am dormit dus până a doua zi dimineața. După micul dejun ne-am dus împreună la Institutul Oceanografic, dar despre cursuri voi scrie în altă postare.
În seara de luni 26 iunie am decis amândoi să urmărim programul la televizor. Era un spectacol agreabil și în hol mai erau trei tipi care discutau în șoaptă în germană și în engleză și priveau din când în când pe ecran. La un moment dat, Dalibor m-a pus să îi spun cum se traduce în limba română o expresie. Eu i-am spus și unul din cei trei a zis într-o limbă română perfectă „Vai, am uitat să vă întreb, fumați?” și mi-a întins pachetul de Kent. Eu am luat țigara, am aprins-o de la bricheta lui, am fumat-o pe trei sferturi, nu am mai zis decât la revedere și l-am luat pe Dalibor. I-am dat biletele de transport rămase, vreo 6, că eu aveam deja abonament, apoi am mers în oraș într-un anume cartier St. Pauli, dar despre care voi scrie în altă postare, după ce vom merge, noi și căpitanul Boileau, invitați de Edvig. Aici reamintesc faptul că la reîntoarcerea în camere am găsit fiecare biblia schimbată cu alta, la mine una în limba română, iar la el una în limba cehă. Ale naibii sunt căile Domnului. Noi doi eram singurii ofițeri cartografi „socialiști” școliți în Germania Federală!
Să fiți iubiți!
Constantin NIŢU
http://webdidacticanova.blogspot.ro/
http://geo.unibuc.ro/cv_nitu_c.html
-->
Comentarii