Când cerul ...

Norii s-au apropiat amenințător și au revărsat pe pământul acoperit de frunze atâta ploaie câtă  i-a refuzat în trei luni de vară. Apa alunecă încet printre rănile deschise ale  pământului încă însetat după atâta arșiță.  Nici o rază pală nu a mai reușit să străpungă pâcla norilor, o infinitate de nunțe de gri s-a etalat prin fața ochilor celor puțini care au îndrăznit să iasă din case într-o duminică rece de toamnă. Copacii răsfirați, zgribuliți s-au  văitat, s-au îndreptat  amenințători spre cer cerându-și frunzele-napoi, au lăcrimat amar, dar   s-au resemnat, aplecându-se a moarte spre pământ, scoarța lor și-a adâncit ridurile, s-a cianozat.  Frunze arse  și flori violet se răzvrătesc zadarnic în noroi, dar nu mai pot  să renască. Fumul discret s-a ridicat, amestecându-se cu picăturile grele de apă, dând o senzatie de sufocare.  Pașii mărunți și repezi ai oamenilor tomnatici  răsună   cadențat pe lespezile lunecoase, grele și ude. Pe strada devastată o femeie cu un șal gri își ridică ochii spre cer. Acum, că norii l-au adus mai aproape de pământ, ar putea să-i incredințeze dorința, iar el ar putea să i-o împlinească. Oare mai are puterea de a auzi glasurile oamenilor, când se-așterne cu ploaia pe pământul reavăn, când se rostogolește zvârcolit peste case, pe străzile contorsionate?  In fond, câți oameni mai îndrăznesc să privească cerul, când cerul  pare să se destrame?

★
★
★
★
★
Voturi 0
Trimiteți-mi un e-mail când oamenii își lasă comentariile –

Trebuie să fii membru al Cronopedia ​​pentru a adăuga comentarii!

Înscrieți-vă Cronopedia

Mai Mult…
-->