Aliate, frunzele toate, au uitat
că e vital să se țină și cu dinții de ram.
Surprinse de idila cu arbori misterioși,
în legănarea lor foșnind visau frumos
suspinând în uscat cârcel de dorul verii
nereușind să memoreze țipătul căderii.
În fiecare toamnă frunzele țipă altfel,
când pădurea nu vrea să fie nemuritoare.
Înghițind plânsul înăbușit de fericire
o dată cu ele și eu am uitat, n-am notat,
versul cu tine ce prin cap mi-a umblat.
Frunzele cu nervi spinali portocalii
mestecând dimineți cu gust amărui
rămân pe verticală o clipă trecătoare.
Rupte din vrajă uitând febra din vară
simțeam împreună ce cruntă răceală,
ce vânt pustiitor, de neînfrânt, urma
să se stârnească deasupra palmei de pământ
sub care cu sobrietate încercam
să ne îngropăm una câte una, umbra.
Valsând lunecau printre ramuri, măiestru,
în valuri de roșu, de galben, gemând
pe malul tăcerii din ochiul albastru
unde firul de iarbă ce dă iar în floare
după ce le-a mirosit urma parfumată
și-a îndreptat în grabă spinarea lată
ca și cum nici una nu l-ar fi atins,
niciodată.
Veronica Șerban
(octombrie 2016)
-->
Comentarii