cântec de of…
stă pustiul sub cămilă
sub privirea mea umilă
și eu văd numai erori,
umblând cu capul printre nori,
din aproape în aproape,
ochiul meu visează ape
de izvoare cristaline
și câmpii cu șesuri line,
cu luna care-a luat foc
și c-un munte de noroc.
degeaba vorbesc pe frunză,
risc ca lumea să n-auză,
degeaba cânt pe oboi
că-nțelegem numai noi,
scapă pendula în gol
ostenită de ocol,
timpul a luat-o la fugă,
în umila noastră rugă,
atâțea morți, înfrângeri dure,
atâția arbori în pădure,
atâta dragoste de vis,
atâta suflet ne-a ucis,
atâta jale-i peste tot,
de parc-am fi-n țara lui Lot.
lumina trecerii-a trecut,
intrăm deja-n necunoscut,
în nopți albastre, fără astre
unde ne cad asteroizi
în capul nostru de timizi…
priviți, ni se tocesc Carpații
și-n loc să ne unim ca frații,
ne războim noi între noi
în sărăcie și nevoi.
pe unde curge un izvor,
plânge românul călător,
pe unde crește iarba deasă,
românul a plecat de-acasă,
fugim mereu și tot fugim,
unde vânatul e un mim,
căutăm muncă și servicii,
prin alte lumi pline de vicii,
murim mereu și înviem,
ne adunăm la recviem
și oprim clipa-n tremurare,
iubind mereu pe cel ce moare…
vineri, 6 iulie 2012
-->
Comentarii
Cu drag, mulțumire!
cu drag, citire