- Am nevoie de un defribilator! Urgent!... răcni doctorul, bătând din picior, luptându-se din răsputeri să împiedice ieșirea din trup a sufletului ce stătea să iasă, răbufnind spasmodic sub privirile lui îngrozite. Nu m-ați auzit, inepților? Repede, că o pierdem!
Cineva îi puse în mâini unul, iar el să năpusti asupra pieptului fragil al fetei, stimulând cu disperare inima, ce nu mai dădea niciun semn de viață. Lacrimile se uneau cu transpirația, care se prelingea de pe frunte, pe obraji și apoi pe bărbie, ca apoi să picure pe chipul cadaveric al muribundei.
Nimic nu funcționa. Toate manevrele de resuscitare s-au dovedit inutile. O mână grea i s-a încleștat pe umăr, trăgându-l înapoi cu hotărâre.
- Ajunge! S-a terminat! Resemnează-te! A intrat în moarte cerebrală!
Cu aparatul în mâini, doctorul își smulse cu un geamăt privirea din ochii imobili și goi, care îl fixau ironic, parcă. S-a îndepărtat fără o vorbă, dispărând în bezna propriei înfrângeri.
Pe aleea tăcută, umbrită de pini uriași, stăteau aliniate cuminți și tăcute băncuțe de lemn vopsite în alb, ce contrastau suav cu tufele de arbuști înfloriți. Statuile de gips sau marmură, ce vegheau somnul defuncților, care se odihneau sub lespezile somptuoase, sugerau bogăția și opulența, chiar și în acel tărâm al morții. Un mormânt recent, abia se mai zărea de sub jerbele de flori naturale și proaspete, iar din fotografia de pe cruce surâdea serafic o tânără fată, care cine știe ce căuta acolo. Aceeași întrebare i-o adresa și bărbatul, ce lustruia în continuu cu mâneca sacoului fotografia, ca și cum lacrimile care îi încețoșau lui vederea ar fi izvorât din acei ochi minunați, de culoarea cerului, care dădeau fotografiei o lumină îngerească.
- Tu ești încă aici, îngerul meu! murmură tatăl, rupt de suspine. Mi-ai lăsat cel mai de preț dar, ca să mă consoleze pentru dispariția ta absurdă și fulgerătoare! Ieri am ținut în brațe trupul în care acum bate inima ta și te-am simțit pe tine la pieptul meu! Ai generat viață, tocmai când ai pierdut-o pe a ta! Acum locuiești în trupul unui băiat de culoare! Are douăzeci de ani, ca și tine și e din Senegal! Când ai plecat, eu cu mami am fost foarte supărați pe tine! Atât de supărați, încât am intrat amândoi într-un spital de psihiatrie, cu mințile rătăcite și cu depresie gravă! Gestul tău generos și incredibil ne-a readus la viață pe noi și a redat pacea și fericirea unei familii disperate, al cărei copil aștepta în zadar o inimă sănătoasă! Acum a primit-o, dar cu ce preț?
Era un început de iulie fierbinte, cu cer străveziu pe care lumina soarelui desena imagini fantastice. După o izolare de aproape trei luni, Inga și prietenii ei au organizat o excursie pe motoare, un soi de Dreams Road, menit să le elibereze spiritele tinere încarcerate de o societate machiavelică și de o lume bolnavă. Nu considerau justificată folia aceea mondială, care a blocat o planetă întreagă și a paralizat omenirea, în numai câteva săptămâni, sub amenințarea absurdă a unui virus, trasformat în cel mai eficient mijloc de opresiune și manipulare, de către guvernele lumii.
Nu era timp de pierdut. Măsurile de relaxare relativă puteau fi anulate de la o zi la alta, așa că echipați cum trebuie și aprovizionați pentru un tur de două-trei zile prin munții patriei, cei șase temerari călărind trei motociclete de toată frumusețea s-au lansat în excapada anului, chiuind de bucurie și de beția adrenalinei, care explodă odată cu primii kilometri parcurși pe străzile încă slab circulate ale orașului. Autostrada îi aștepta perfidă, lihnită de foame, după atâta lockdown. Motoarele turate la maxim, spintecau asfaltul, trasând linii paralele și jerbe de scântei, de sub cauciucurile încinse.
Îmbătați de libertate și viteză, cuplul din mijloc alcătuit din Inga și Emanuel s-a desprins din formație și au pornit într-un zbor nebun și periculos, asemeni unei săgeți, scăpată din greșeală din arcul trăgătorului. Într-o fracțiune de secundă, au dispărut din raza vederii celorlalți, care urlau în zadar îndemnuri la prudență. Inga își scoase casca pentru a se bucura o clipă de vântul turbat, care îi transforma șuvițele de păr în bice șuierătoare. Chiuind de entuziasm, i-a venit în minte să facă un live cu telefonul, deși era pe deplin conștientă de pericolul la care îi expunea pe amândoi. Manuel o privea contrariat și îngrijorat în oglinda retrovizoare și îi strigă ceva, dar vântul îi smulse violent cuvintele de pe buze, ducându-le în văzduh.
Tinându-se de el, doar cu un braț, fata râdea în hohote de excitare. În timp ce se străduia să sustragă telefonul din buzunarul blugilor prea strâmți, casca i-a scăpat dintre degete și a fost dusă de vânt, iar ea s-a dezechilibrat și a pornit după cască, fiind smulsă efectiv de pe motor.
Îngrozit, Emanuel reduse viteza treptat și se opri pe banda de urgență. Într-o secundă îl ajunseră și ceilalți, care văzuseră din spate toată cascadoria Ingăi.
Fata dispăruse efectiv de pe asfalt, iar bolizii care treceau pe lângă ei urlând sinistru își vedeau de drum nestingheriti. Smulgându-și părul din cap și tânguindu-se amarnic Emanuel nu își putea reveni din șoc, astfel că prietenii îl ajutară să se așeze pe asfaltul încins, după care porniră în goană în căutarea fetei, cu telefoanele la ureche, cerând intervenția ambulanței și a poliției.
Au găsit-o la zece metri de autostradă, în câmpul înflorit de lavandă, într-o poziție nefirească. Părea moartă, dar nu era! Cutremurați de groază, prietenii se adunaseră roată în jurul trupului fetei, martirizat încă odată de intervenția disperată a paramedicilor. La spital îi așteptau deja părinții Ingăi. Au urmat clipe de coșmar, pentru ei toți, dar speranța se agăța nebunește de toți pereții spitalului. Așteptarea o resimțeau cu toții, ca pe o anticameră sumbră, ce despărțea două lumi. Au descoperit ieșirea, din păcate, în cel mai tragic mod, când câmpul de lavandă înflorită și-a deschis calea generos, călăuzind pașii eterici ai Ingăi către eternitatea nerăbdătoare.
- Cum adică, ,,nu a supraviețuit”? Ce vrei să spui, omule? Nici să nu te gândești, să faci asemenea afirmații!
Doctorul tăcea, rușinat, înfrânt și vinovat. Nu putea să privească în ochi pe bărbatul care se împotrivea evidenței, inconștient de neputința sa. Se abandonă violenței cu care fu atacat, fără să opună rezistență. Lipsa lui de reacție l-a readus pe nefericitul tată la realitatea, care l-a paralizat instantaneu. Auzea ca prin vis niște urlete foarte îndepărtate, percepea umbre stranii, care se mișcau inexplicabil prin oceanul de vată ce înghițise tot universul, dar nu găsea nici voință și nici forță, să dezlege misterul acelor ciudățenii. Mintea sa se refugiase în confortul uitării, de unde a refuzat să iasă multă vreme.
Când a făcut-o, s-a confruntat cu o altă realitate, care-l silea să ia o decizie, pe cât de dramatică, pe atât de incredibilă. I se oferea șansa de a prelungi viața fiicei pierdute, oferindu-i inima, singurul organ rămas intact în urma cumplitului accident, unui alt tânăr, care agoniza de multe luni într-o comă indusă, în așteptarea unei inimi noi.
La căpătâiul fiicei, cei doi părinți se zbuciumau amarnic, implorând Providența să-i lumineze. Perspectiva de a putea păstra ceva din copilul lor era o mare alinare, dar conceptele religioase, adânc înrădăcinate în mentalitatea lor se dovedeau a fi un obstacol foarte greu de acceptat și de depășit.
- Oameni buni, gândiți-vă că ceea ce voi aveți șansa să dăruiți, este însăși Viața! Cum poate Dumezeu să pedepsească un asemenea act de generozitate și iubire extremă?
A fost, cuvântul potrivit la timpul potrivit.
- Doriți să redați libertatea fiicei dumneavoastră, personal, sau preferați să o deconectăm noi de la aparate?
- După felul în care formulați întrebările, răspunsurile nu au cum să nu fie, decât cele pe care le doriți dumneavoastră! Desigur, că am dori ,,să redăm noi libertatea” fetiței noastre! Dar oare, ea ce ar dori, Dumnezeule? se mai îndoi o clipă nefericita mamă. Nu mai există chiar nicio șansă, pentru a supraviețui?
- Doamnă, răspunsul l-ați auzit deja de mii de ori! Fiica dumneavoastră nu mai trăiește! Mașinăriile astea nu fac decât să mențină inima ei în starea de a putea fi transplantată la o altă ființă vie! Sună cinic, știu foarte bine, dar asta este realitatea!
În ziua înmormântării, tânărul logodnic acuzat de ucidere din culpă și-a luat zilele în celula în care își jelise iubita, de când aceasta își croise cărare prin câmpul de lavandă, către Cerul înmiresmat.
Cimitirul îi primi pe amândoi, oferindu-le generos o uniune, pe care lumea le-o negase. Pe aleile tăcute și triste, pașii Ingăi răsunau acum apăsat, împrăștiind petalele de trandafiri peste mormintele cuminți ale dragostei eterne. În fiecare zi, bătăile inimii ei se auzeau murmurând mulțumiri. În genunchi, tânărul supraviețuitor aducea jertă pe altarul Vieții, recunoștința lui infinită, risipită în buchete de trandafiri albi. Viața și Moartea își dădeau mâna prietenește, peste crucile albe, sub care dormea resemnată Iubirea.
-->
Comentarii
Viața și Moartea își dădeau mâna prietenește, peste crucile albe, sub care dormea resemnată Iubirea...m-am gandit mult la aceasta imagine ...viata sigur întinde mereu o mana ,are larghețea căldurii ei ,moartea cred ca este de un pragmatism absolut ,poate doar ca o atingere ușoară sa facă acest gest pentru ca în fapt ființa ei se conturează din antagonismele la ceea ce numim noi viata.
cu multa prețuire!