ca un Hercule…
alunec încet în poveste
și-ascult din cântecele mele,
sunt singur, adesea mă întunec,
m-afund ca un Buddha în vise rebele.
rup amintirea din valuri de cețuri,
venită din nordul de ghețuri.
o văd adesea-n culori curcubee
și poartă un chip de femeie,
trecând prin lume ca singura zee.
un zid nevăzut între tine și eu,
aș vrea să te rup din acel curcubeu,
să-ți aștern un covor de cuvinte,
să te mângâie și să te -alinte.
mi-ai spus atunci c-ai vrea să trăim
în Hiperboreea
ca o cerboaică pe zăpadă,
agățată de stele
să urli de bucurie
cu trupul dezbrăcat de zgura hainelor,
să mă-nfășori ca o felină
să ne-aruncăm în apele oceanului
printre balene și vii molecule,
iar eu , un Hercule,
să te cuprind în brațe cu o putere magică
să te-arunc în infinit cu aura ta tragică.
am făcut-o și te-am pierdut,
prin acest întuneric așa de urât,
m-am prăbușit în mine ca un turn
într-un mediu apocaliptic, nocturn.
au murit cele două visuri măiastre,
rămân doar semne-ale aducerii- aminte
și trupurile noastre asimetrice
sprijinite pe schelete de vise
în țarcuri de vremuri închise.
dulce minune, dulce minune,
veșnic izvor al durerii,
taie în cruce cărările serii
până când obosit eu adorm
peste aura ta, peste chipu-ți enorm.
29 noiembrie 2011
-->
Comentarii