cade amurgul
cade amurgul,
se-ntoarce primăvara,
nisipul vieții se prelinge lin,
de geana umbrei
se prinde ochiul luminii
care ne dă o oază de fericire
prin mirosul teilor în floare,
piatra așteaptă umbra, clipa albă,
în tăcere, cerul văratic
se zbate sub zodii ne-nțelese,
uită abecedarul vieții,
cuvântul nud, viu,
ca o fecioară cade pe buze
într-un poem hipnotic,
clipa, minunea, se naște acum,
plouă cu vocale și cu flori de tei,
plouă cu consoane și cu ochii tăi,
un pas, un zbor, un dor, o fulgerare,
un clovn, o fericită dansatoare,
o maramă aruncată-n zare,
o Africă de foc, aridă,
o urnă funerară-ntr-o firidă…
geana umbrei se cunună
cu un licărit de lună,
dă-mi privirea să ți-o sorb
ca să nu rămân un orb,
uită vremea, va să vie
tot tic-tacul peste noi,
steaua din amurg și ploi,
viscole, furtuni, tornade,
și în imnuri de naiade,
să ne-ntoarne pe-amândoi.
păr bălai și ochii mari,
două raze de tâlhari,
forma pură să-ți contemplu,
să mă-nchin ca la un templu,
ai și soarele și cerul
să-ți învăluie misterul,
de ce-ar trebui s-ascundă,
forma pură și rotundă,
n-ai aflat că-nvățătura
e și patima și ura?
seară plină de mister,
când amurgul mi le scoate,
între patimă și cer,
până noaptea le ia toate.
pe coloane de porfir,
înșir viața fir cu fir
și în cântece de nai
eu petrec cu luna mai.
luni, 7 mai 2012
-->
Comentarii
Mulțumesc, Ioana, pentru remarcă.
,,
,,seară plină de mister,
când amurgul mi le scoate,
între patimă și cer,
până noaptea le ia toate.,,
Minunatăăă!