După schimbarea a trei avioane, cu aterizări la Viena şi Oslo, „alergări” prin aeroporturi pentru recuperarea bagajele şi găsirea porţilor de îmbarcare, iată că am sosit în sfârşit şi pe aeroportul MOLDE, un oraş nu aşa mare şi nici prea departe de Oceanul Atlantic, doar la vreo 70 de km, dar cu legături directe cu oceanul prin fiordurile sale. Am ajuns în sfârşit la prima destinaţie - oraşul Kristiansund, aflat în N-E judeţului Nordmøre, la băiatul soţiei şi la familia sa.
În aeroport ne aştepta nora cu un alt român pe post de şofer, soţul având lucrări la Tronhaim, un oraş important al zonei, cu mult mai mare, aflat la vreo 200 km de Kristiansund. Distanţa de la Molde până acasă era de vreo 70 km, aşa că, ne-am îmbarcat în Audi 4 de culoare neagră al copiilor şi am luat-o pe malul fiordului spre destinaţie.
De o parte şi de cealaltă a şoselei se derulau satele norvegiene cu o arhitectură deosebită, case din lemn sau din bolţari din beton, frumos colorate cu unul sau două etaje din care ultimul era în general mansardat . La un moment dat înainte de a intra în oraşul de destinaţie al primei etape al călătoriei noastre, ne-a întâmpinat un tunel lung de 5,5 km construit pe sub alt fiord aflat de acum în stânga noastră pe direcţia de mers, iar la ieşirea din tunel ne aştepta staţia de taxare ca la autostrăzile româneşti numai că aici nu era vorba de echivalentul a 10-11 lei, ci a 150 lei, deoarece taxau maşina separat şi persoanele din maşină separat.
După o călătorie de vreo oră, timp pentru familiarizarea atât cu arhitectura clădirilor cât şi mai ales cu relieful norvegian, cu munţi stâncoşi, nu prea înalţi, pe care creşteau copaci tineri şi subţiri, am ajuns la Kristiansund, un oraş viu colorat, aşezat pe stâncile a patru insule cu legături între ele prin poduri. Prima impresie a fost favorabilă. Încă mai exista zăpadă prin oraş şi eram deja pe 12 aprilie.
Munţii din zonă îşi mai purtau căciulile din omăt, dar clima nu era aspră în ciuda temperaturilor scăzute. Fiordurile îmi făceau cu ochiul şi parcă îmi spuneau amabile un “Bine ai venit pescarule”. Nu ştiam că tocmai de aici îmi va sosi dezamăgirea cea mai mare. Şi casa copiilor era primitoare, un apartament mare cu trei camere, cu nişte paturi în care încăpeau lejer trei persoane, iar după un foc în şemineu, apartamentul a devenit şi mai primitor, fiind şi călduros. Acasă la copii ne aştepta nepoţelul Andrei, un flăcău în toată firea, de 13 ani, cu părul negru şi ondulat lăsat în plete, venit între timp de la şcoală, care deja ştia să vorbească foarte bine atât norvegiana cât şi engleza, fiind stabiliţi aici încă din august anul trecut.
Am uitat de oboseala călătoriei şi de faptul că am ieşit pe uşa apartamentului meu cu 40 de ore în urmă, privirile mele fiind orientate asupra ferestrelor, dornice să descopere ceva nou şi inedit. Aşteptam desigur cu neastâmpăr să merg la primul meu pescuit din Norvegia, aşa că pe drum am aranjat un pescuit pentru a doua zi, cu Bogdan - şoferul care ne-a adus de la aeroport, un bistriţean ajuns şi el pe pământ norvegian ca mulţi alţi români, din cauza nevoile traiului şi al lipsurilor din ţară.
După împărţirea darurilor aduse celor dragi, am deschis sticla cu afinată să ne cinstim de „bun venit”. Prea mult nu am stat de vorbă după servirea cinei, aşa că am făcut câte un duş fierbinte să ne reconfortăm şi să scăpăm de oboseală şi ne-am retras în dormitorul ce ne-a fost rezervat. În leagănul dulcelui grai românesc al prezentatoarei de la ştiri de pe PROTV, am adormit neîntors până a doua zi.
Aici nu ştii când începe şi când se termină ziua, fiind perioada nopţilor albe. Mai puţin în partea de sud-vest a Norvegiei, mai accentuat în cea de nord-est unde vom ajunge după două săptămâni. Prima grijă a fost să iau legătura cu oraşul, aşa că am coborât în stradă cu noaptea în cap şi m-am plimbat pe străzile încă pustii din apropiere.
Prima dată am plecat spre port. Nu am mers decât cât am traversat vreo două-trei intersecţii şi fotografiam clădirile viu colorate. Am trecut şi pe lângă o biserică catolică cu un turn foarte înalt, care nu mi-a încăput în imaginea fotografiei, fiind nevoit să o repet de la o distanţă mai mare.
Fiecare casă avea o altă culoare, sau uneori erau grupate pe culori. Dacă erau cu aceeaşi arhitectură aveau şi aceeaşi culoare, ca şi când aveau acelaşi proprietar. Un oraş aşa cum am mai spus, cu majoritatea caselor construite din lemn, dar şi din beton şi vopsite în tot spectrul coloristic posibil. Era un oraş al culorilor. Casele erau înşiruite dea lungul străzilor direct în trotuar, fără curţi şi fără garduri deci, pe coline sau pe şes, cam asemănătoare ca arhitectură, nu mai înalte de două-trei etaje cu mansardă cu tot, un oraş ca în cărţile lui Kristian Andersen, viu colorate să atragă interesul celor mici nu numai prin poveştile nemuritoare ale autorului scandinav.
A doua zi pe la ora zece, a sosit la o cafea Bogdan care locuia vis-à-vis, să mă invite la primul meu pescuit norvegian. Caut prin dotările fiului şi găsesc o lansetă, de acasă aveam momeala adecvată, peştişori metalici cu ancoriţă şi cât şi-a băut Bogdan cafeaua şi a fumat o ţigară, eu aşteptam lângă uşă, ca un căţel de vânătoare ce-şi aşteaptă stăpânul. Plin de adrenalină şi de nerăbdare, îmbrăcat şi cu lanseta în mână pregătită de "atac", precum i se pregătesc ustensilele unui chirurg înaintea vreunei operaţii importante, aşteptam să pornesc spre marea aventură.
Mercedesul lui Bogdan, cam vechi dar funcţional, s-a înscris în traficul oraşului, nu aşa de aglomerat ca cel din ţară dar cu mult mai disciplinat. Ne îndreptăm spre centrul oraşului unde era şi portul. Facem la dreapta, urcăm o pantă, traversăm fiordul pe un pod înalt pe sub care treceau navele spre ocean, îndreptându-ne spre o altă insulă numită Islandet şi în zece minute eram pe malul altui braţ al fiordului, având în faţa noastră pe celălalt mal, cea de a treia insulă din patru.
Am „vânturat” apa vreo două ore însă în afară de Bogdan, nici eu şi nici Ion, un moldovean din Bârlad ce locuia la parterul aceleiaşi clădiri cu Bogdan, nu am prins nimic. Bistriţeanul a prins un cod de vreun kilogram pe care mi l-a dat mie să-l prăjim acasă. Nora şi nepotul nu mănâncă peşte decât foarte rar şi să fie macrou. Aici au prins acest soi de peşte în perioada de vară când trăgea la ţaparină, precum stavridul în Marea Neagră, aşa că aveau în congelator câteva bucăţi bune pe care soţia imediat le-a decongelat şi le-a făcut plachie la cuptor.
Am încercat pescuitul şi a doua zi în acelaşi loc, dar tot Bogdan a fost norocosul. A mai prins un cod cam de aceeaşi mărime iar Ion unul cam de jumătate de kilogram, însă eu nimic şi muream de ciudă. Abia a treia zi am prins primul şi ultimul meu peşte, acolo în Norvegia de sud-vest. Un cod ce depăşea 1,5 kilograme, mai greu fiindu-i capul decât corpul. Am prins doar un singur peşte în şapte zile de încercări în mai multe locuri. Ce mai pescar de marea Neagră! M-am limitat în restul timpului când nu pescuiam doar de a mă plimba prin oraş şi de a fotografia tot ce-mi atrăgea atenţia. Desigur că erau multe lucruri noi care să facă să declanşez obiectivul Nikon-ului meu cumpărat din ţară pentru această ocazie.
Comentarii
Acum merg la episodul următor.![Smile.gif](http://www.bkserv.net/images/Smile.gif)
Multumesc. Poti continua plimbarea in episodul urmator.
M-am plimbat cu plăcere printre rândurile povestirii domniei voastre prin ţara care m-a inspirat la poezie.