Cele treisprezece zile au trecut repede. Am vizitat cu feciorul când a venit acasă (lucra la vreo 200 km de casă) şi împrejurimile oraşului cu ieşiri tot pe sub fiorduri prin tunel cu aceiaşi taxă care dus-întors i-au costat cu patru persoane mature şi un copil 420 coroane (cam 250 lei). Viaţa în Norvegia este foarte scumpă ca percepere pentru un român, dar normală pentru un localnic ţinându-se cont de valoarea salariilor. Nu există comparaţie între câştigul din ţară cu cel de aici. Românii au salariile mai mici ca norvegienii dar suficient să trăiască aici, cu preţurile de aici. Pot câştiga şi echivalentul a 20.000 lei (4.000-5.000 euro) cu indemnizaţia de hrană şi deplasare, dar şi o pâine costa 8 lei sau un kg de brânză 55 lei. Doar ca exemplu de comparaţie. Nu mai vorbesc de ţigări care costă 10 euro, iar o bere slab alcoolizată (4,5 grade) costă minimum 12 lei. Şi cum românul îi învăţat să trăiască bine, aici numără de mai multe ori şi îşi face atent socotelile cu ce are pe card şi ce pune în coşul de cumpărături.
Pe 25 mai dimineaţa, cu bagajele făcute de cu seara, eram în drum spre Molde, aeroportul de unde ne despărţeam de sudul Norvegiei, spre a ne îndrepta spre nord, cu escală obligatorie din nou la OSLO capitala Norvegiei.
La prima sosire pe aeroportul din Oslo, când veneam de la Viena, am avut ceva probleme. Soţia nu mai putea merge la coborârea din aeronavă, fiind bolnavă. Cărucioarele garate la uşa tunelului erau aduse pentru alte persoane aflate în dificultăţi locomotorii, aşa că tot căutând un cărucior s-o pot transporta pe soţie, grupul de călători şi-au continuat drumul spre locul de recuperarea bagajelor, loc pe care eu nu-l ştiam.
Norocul nostru a fost că au apărut „brancardierii”, să le zic aşa celor care împingea de cărucioare şi i-am rugat să-mi aducă şi mie un cărucior. În câteva minute a apărut un bărbat la vreo 40-45 ani cu un cărucior, amabil şi foarte serviabil. El ne-a dus la locul de la parter (eram la etajul I) după ce am tot ocolit aeroportul pe mai multe sute de metri, de unde ne-am recuperat bagajul depus în cala aeronavei. Am urcat din nou la etaj însă în partea cealaltă a aeroportului, unde am făcut check-in, adică am intrat în posesia biletelor spre aeroportul Evenes-Harstad-Narvik. Mai aveam de aşteptat cam două ore pană la ambarcare şi decolare, aşa că am făcut o scurtă plimbare prin aeroport, numai pe partea dinspre zona de garare a aeronavelor.
Trebuia apoi să trecem prin filtrul vigilent al vameşilor şi al poliţiei aeroportului înainte de ambarcare. Brancardierul a scris pe foaia de „transport” al soţiei ora când va reveni. Nu a mai apărut el ci o tânără care ne-a condus la zona de control vamal şi odată ajunşi la poarta de ambarcare i-am mulţumit şi ne-am despărţit. De aici mă descurcam şi eu să împing căruciorul pană la aeronavă.
Zborul deasupra Norvegiei a fost fantastic. Am convenit cu soţia ca de data aceasta să stau eu la fereastră să pot fotografia şi filma tot ce pot vedea. A ieşit un fotoreportaj minunat. M-a uimit faptul că Norvegia este aproape numai un munte continuu, cu coborâşuri şi urcuşuri şi cu multă apă. În mijlocul munţilor acoperiţi cu zăpadă descopereai lacuri îngheţate, fiorduri care se înfigeau adânc în inima munţilor şi continuau pană la ocean. Un alt lucru ce m-a surprins a fost lipsa localităţilor dea lungul întregului zbor de peste 1200 km. Nu ştiu dacă am întâlnit 3-4 localităţi şi acestea a fost aproape de finalul zborului.
Narvik este un oraş cu funcţia de capitală zonală în partea nordică. Aeroportul Evenes este destul de departe atât de Harstad cât şi de Narvik, cu toate că le poată numele celor două oraşe, de identificare ca aeroport. Sunt în direcţii opuse la vreo 50-60 km de aeroport, iar oraşul Evenes se găseşte pe malul altui fiord, înşirat sub poalele munţilor stâncoşi.
Eram aşteptat la sosire atât de fiică cât şi de ginere cu maşina, un Audi 6 cumpărat cu vreo 2 luni în urmă. Aici dacă nu ai maşină nu te poţi descurca. Trebuie să mergi la shopping acolo unde este mai ieftin şi cum în Lodingen - orăşelul lor, cu ceva peste 3000 de locuitori printre care şi 4 romani, pe lângă alte naţionalităţi cu statut de azilanţi, asistaţi de statul norvegian pe cheltuiala lui timp de 3 ani (în general africani), ai nevoie să mergi ori la Harstad, ori la Sordland, la vreo 70-80 km de Lodingen.
Drumul spre noua destinaţie s-a desfăşurat ocolind Fiordul de Vest, fiord ce leagă Oceanul Atlantic de interiorul ţării în această zonă şi care este circulat de nave maritime de linie sau pescadoare. După ce am traversat fiordul peste un pod impresionant, după o ora de mers sinuos pe malul direcţii opuse celor două oraşe lui, am ajuns la casa copiilor, o clădire cu parter şi două etaje, construită din bolţari de beton şi cu o suprafaţă locuibilă de 240 mp. De pe timpul când încă ne aflam în sud, la Kristiansund, ginerele ne-a promis că în sâmbăta următoare mergem în Suedia la shopping.
Ajunşi în Lodingen, aşteptam cu nerăbdare să descopăr şi alte zone ale acestei părţi a Norvegiei. Bineînţeles că cea mai mare nerăbdare era să merg să pescuiesc şi aici, să-mi încerc norocul cum se zice. Ginerele a doua zi de dimineaţă a plecat la lucru, iar eu mi-am pregătit o lansetă, am luat o sacoşă pentru a pune eventualii peşti şi am părăsit casa pe la ora zece. Mi-a spus unde să merg la pescuit, undeva pe un cheu în faţa atelierului unde lucra el.
Acolo era ancorat un pescador, aşa că aveam şi adăpost dacă începea să bată vântul, foarte frecvent pe aici şi cu un program de „lucru” imprevizibil. Am făcut prima lansare şi spre bucuria mea am simţit primul atac la peştişorul meu metalic de 60 grame. In scurt timp am prins patru peşti fiecare în jur de kg. Am scăpat şi alţii mai mari datorită faptului că nu începuse fluxul şi apa era scăzută, cu o diferenţă de vreo 4 metri până la cheu. Peştele fiind greu, când se zbătea i se rupea gura şi-l pierdeam. În prima mea zi am prins şase peşti într-o oră de „vânturat” apa şi mândru nevoie mare, am plecat acasă. Făceam exact 10 minute pe jos.
Aici în Norvegia este o mare problemă cu gunoiul. Sunt nişte reguli foarte stricte şi din această cauză dorinţa mea de a merge zilnic la pescuit a luat sfârşit. Un kg de gunoi dus la groapă costă echivalentul a 2,4 lei dacă-l duci tu, dar selectat pe categorii. Copii au contract cu societatea de salubrizare şi îl ia la două săptămâni, dar numai dacă este strâns în pungi pe culori. Alimentele în pungă galbenă, hârtia în pungă roşie şi plasticul în pungă verde. Dacă apar alte sortări sau amestec de gunoi, atunci gunoierii nu-ţi mai ridică gunoiul până nu-l sortezi, adică abia peste alte două săptămâni.
Trebuia să curăţ peştele şi să fac ceva cu resturile şi capetele că doar aici faci numai fileu fiind peşte suficient ca să-ţi permiţi. Din cauza aceasta dorinţa mea de a merge zilnic la pescuit a fost strunită cu forţa. Nu aveam ce face cu resturile care degajau un miros neplăcut în cele două săptămâni de aşteptare al gunoierilor.
Mergeam la pescuit şi o făceam pe pescarul sportiv, îl eliberam. Dacă era peste două kg. îl păstram pentru ca să-l sărez şi să-l usuc pentru acasă. Resturile le căra ginerele la containerul de la muncă.
A doua zi după ce a venit ginerele de la muncă, am plecat spre Sordland un oraş mai mare decât Lodingenul, aflat la vreo 70 de km. Lodingenul este cap de pod ca aşezare, de aici mai departe nu poţi merge. Pe ambele parţi sunt două fiorduri dintre care cel din spate se înfundă în munte. Orăşelul Lodingen (aici se spune Kommune la oraş) este aşezat pe malul stâng al Fiordului de Vest sub poalele muntelui. Casa copiilor mei este aşezată chiar sub stânca muntelui. Aici nu sunt munţii falnici ca la noi, sunt mai mărunţi şi numai din granit. Copacii sunt rari şi firavi, mai puţin predomină coniferele pe aici.
Orăşelul se întinde pe o lungime de vreo 2 km începând de la malul fiordului şi urcând spre munte. Au două magazine alimentare mari, o grădiniţă şi şcoală pentru copiii până în clasa a V a, apoi alta pentru cei de până la liceu, un liceu cu profil pe meserii, un cămin mare de bătrâni, creşă si câteva hoteluri.
Spre ieşirea din oraş există o zonă rezidenţială unde sunt construite case de vacanţă însă unele locuite permanent, ca şi altele construite pe malul fiordului din spate. Au o pescărie, nave pescăreşti, o fabrică sau magazin de plase de pescuit şi un port cu ambarcaţiuni particulare de agrement şi pescuit. Casele au culoarea predominant alba, dar şi gri, maro, ocru sau alte culori. Ce am descoperit interesant este că multe nu au temelii din beton, ci doar nişte pietroaie puse unul peste altul să fie la acelaşi nivel, peste care se ridică casa. Cade un pietroi, cade casa. Oare aici nu sunt seisme de nu le este teamă de mişcările tectonice?
Drumul până la Sordland este frumos. Şoseaua şerpuieşte un timp pe malul fiordului, apoi se desparte de el spre stânga, intrând printre munţii înzăpeziţi încă în luna mai. La poalele lor pe suprafaţa mai puţin înclinată sunt numai bolovani mari de piatră, aşezaţi fără nicio noimă de milenii, parcă ar fi rodul unei ploi de meteoriţi. Nu există nicio explicaţie logică al apariţiei lor aşa cum sunt aruncaţi ca din întâmplare peste tot, inclusiv în apa de la mal, mai puţin adâncă.
Pe traseu ne întâmpină sate micuţe, câteva case de o parte şi de alta a şoselei, majoritatea din lemn, vopsite viu colorat. Nu există agricultură în această zonă şi nu aş putea spune cu ce se ocupă această populaţie rurală. Este adevărat, toţi au maşini şi pot merge la un eventual loc de muncă. În dreptul caselor de pe malul fiordului erau bărci cu motorul pe ele ancorate la câţiva metri în apă, sau fără motor ridicate pe uscat, lucru ce denotă că pescuitul este o ocupaţie şi un mod de viaţă normal al norvegienilor.
Sordlandul nu este la fel de frumos ca primul oraş vizitat, Kristiansund, în care am locuit 13 zile. Nu ştiu dacă este mai mic sau mai mare. Noi am fost doar la magazine pentru cumpărături de strictă necesitate. Nici reducerile care erau în magazinele din Kristiansund nu le mai regăseai aici. Totul era mai scump. Unele produse la fel de scumpe ca şi cele din Lodingen, aşa că se punea întrebarea dacă mai are rost să consumi motorina pentru cei circa 150 km de drum. Copii căutau de încălţat pentru fiul cel mic şi cea mai ieftină încălţăminte era de 500 coroane, adică aproape 300 lei o pereche de încălţări pentru mers la şcoală.
Între timp a început şi ploaia. Aici există o succesiune normală a fenomenelor meteorologice. Alternează când ninsoarea când ploaia, completată cu vreme frumoasă, soare, apoi vânt şi nori. Nu am avut o temperatură mai mare de 8 grade care a fost ieri, dar a bătut vântul şi era şi apa fiordului învolburată. Astăzi este iar soare, nu bate vântul, am oprit aerul condiţionat şi am să ies la plimbare prin localitate, s-o descopăr şi mai bine şi să fac fotografii. Am văzut un hotel mic care avea o îngrădire din stâlpi sculptaţi, ca şi obiectele de joacă pentru copii. Am aflat că sunt aduse tocmai din Thailanda. Merită deplasarea până acolo, aşa că am plecat.
Sâmbătă dimineaţa am servit micul dejun, ne-am băut cafeaua şi am pornit la drum. Nu era una dintre cele mai frumoase dimineţi, însă era una obişnuită pentru clima Norvegiei. Plouase mărunt noaptea, şoseaua era umedă şi cerul înnourat. Revedeam din nou traseul pe care l-am făcut la sosirea în nord. La ieşirea din Lodingen, pe partea dreaptă la câţiva kilometri am văzut primii reni în original. Păşteau la marginea unui pâlc de arbuşti crescuţi între şosea şi fiord. Erau vreo opt. De la distanţa la care se aflau, circa cincizeci - şaizeci de metri şi viteza maşinii, nu am făcut mare deosebire între ei şi o capră. Erau gri-cenuşiu şi nu prea mari. Oricum nu ca cei din filme sau ilustrate. Nişte animale plăpânde, slabe şi obişnuite cu traficul şi prezenţa oamenilor ca şi oile şi caprele noastre. Copiii mi-au povestit că au venit şi în oraş fără a se teme de ceva. Aşa face şi vulpea de pe muntele din spatele casei. Coboară şi o ia printre case la căutat de mâncare.
După prima turmă am mai văzut şi alţi reni, dar numai în aceeaşi zonă, la câteva sute de metri distanţă între ei. Aici mai trăiesc şi elani dar numai în zonele împădurite. Norvegienii îi spun „mus” şi se poate vâna dacă ai permis şi autorizaţie de a-l vâna. Nu am avut ocazia să-i văd nici când am fost la Sordland, nici la Harstad şi nici în sud, cu toate că ceilalţi copii i-au întâlnit în mijlocul şoselei. Acolo am văzut doar câteva căprioare şi atât.
Cei 47 km până la pod i-am parcurs relativ repede. În Norvegia viteza de rulare este de maximum 90 km la ora dar predomina restricţiile de viteză care în oraş pe străzile interioare este de 30 km la ora.
Am trecut de intrarea spre aeroport şi ne îndreptam spre oraşul Evenes înşiruit ca mai toate localităţile norvegiene, pe malul fiordului şi sub munţii care străjuiau de o parte şi de alta întinderea de apă. Ca peste tot, case joase, cu maximum două etaje, viu colorate, majoritatea din scândură aşezată orizontal una peste alta sau cu o altă scândură peste doua îmbinate cap la cap pe verticală. Temeliile erau în general bucăţi mari de granit puse una peste alta. Rar descopereai o temelie din beton. Totul aici este doar stâncă de granit. Nu m-a impresionat ca oraş. Erau doar case neîngrădite aşezate fără nicio ordine, parcă fiecare unde a vrut să şi-o construiască. Unele erau frumoase dar nu deosebite. Dacă acoperişurile nu erau noi, atunci descopereai un strat gros de muşchi verde crescut peste asterială sau scândurile acoperişului.
La un moment dat un panou rutier ne indica o localitate din Suedia despre care eu nu aş fi ştiut nimic ca să mă orientez. Nu amintea că în acea parte este Suedia. Noroc că ştiau copiii, însă şi ei s-au încurcat la prima vizită de shopping în Suedia şi au mers vreo 30 km înainte, trebuind să se întoarcă.
Se vedea că urcăm pe munte deoarece zăpada era din ce în ce mai mare pe munţi. Am trecut şi prin tuneluri dar nu aşa lungi ca în sud, doar de cinci sute de metri şi erau prin munte nu pe sub fiord. Când ne-am apropiat de graniţă, peisajul era deja glaciar, lacurile dintre munţi erau îngheţate, pescarii îşi încercau norocul la copcă, iar amatorii de sport se plimbau pe lacul îngheţat bocnă cu schiurile sau cu sky bordurile. Pe marginea şoselei vedeai maşini parcate în refugii fără nicio persoană pe lângă ele, lăsate în voia sorţii. Am văzut nişte staţiuni montane care se rezumau doar la o îngrămădire de căsuţe şi bungalouri acoperite cu zăpada, iar printre nămeţi de peste un metru descopereai o grămadă de maşini parcate. Era weekendul care se continua cu zilele libere de 1-2 mai şi norvegienii plecaseră de acasă pentru toată perioada.
Şoseaua pe partea Suediei era dezamăgitoare, numai gropi şi plombe. Parcă erai pe drumurile noastre judeţene din zonele uitate de lume, sau pe traseul bulgăresc dintre Vamă şi Balcik.
După două sute de km de drum şi mai bine de trei ore de mers printre munţi, am ajuns la destinaţie. O mică localitate de munte unde exista un magazin nu atât de mare dar bine aprovizionat şi cu unele preţuri la jumătate ca în Norvegia, mai ales la bere şi ţigări. În rest la fel de scump şi inaccesibil pentru mine, dar accesibil pentru copii. Se putea plăti cu cardul în monedă norvegiană care era mai mare decât cea suedeză şi convertirea se făcea automat la casă. La intrarea în magazin erau zeci de cărţi în suedeză, care se dădeau gratuit celor ce doreau să le ia. Mi-am ales ceva şi eu despre geografia zonei, cu multe ilustrate, dar nu am luat-o atunci, crezând că o găsesc la ieşirea din magazin dar nu a fost să fie, o luase alt amator, aşa că am găsit altceva interesant despre Simbad marinarul, dar nu povestea cunoscută ci cum s-a construit barcă ca a lui şi peripeţiile din timpul călătoriei pe traseul lui Simbad din poveste.
Drumul de întoarcere a fost mai relaxant, mergeam pe un drum deja cunoscut şi între timp se zvântase şi şoseaua. Pescarii erau tot la copcă dar nu pot spune dacă au prins ceva. După alte mai bine de trei ore de drum şi zeci de fotografii făcute din viteza maşinii, am revenit acasă unde am gustat berea suedeză cu 3,5 grade alcool. Aici au bere de la 2,4 grade până la maximum 4,5 grade. Nu simţi plăcerea unei beri ca la noi ci doar că ai băut ceva rece dacă este ţinută la frigider. Nu am reuşit să beau mai mult de două odată, oricît de mult îmi plăcea berea acasă şi asta nu că mi-ar fi pierit cheful ştiind cît costă, 12 lei cea mai ieftină la magazin şi 35-40 lei la restaurant. O sticla de coniac de ½ litri costă 200 kr, adică cam 120 lei la magazin. Cred că este singura posibilitate de a te lasă de băutură, numai că nu se întâmplă aşa. Am văzut la Kristiansund nişte femei trecute de mult de prima tinereţe când ieşeau din supermarket cu un coş plin cu băuturi alcoolice şi nu era bere.
Mai avem de stat în Norvegia doar trei zile, celelalte treizeci s-au consumat. Copiii s-au gândit să ne facă cadou o excursie prin această zonă nordică a ţării.
Sâmbătă de dimineaţă după micul dejun şi cafea, ne-am urcat în Audi şi ne-am pornit la drum. Vineri a fost o zi frumoasă ca timp. Ca mai toate zilele din nord, a alternat perioada de zăpadă cu ploaia de dimineaţă, dar a predominat soarele în restul zilei. Poate în ciuda acestui lucru sâmbătă s-a pornit din zori o ninsoare cum puţine zile am întâlnit în iarna aceasta la Mangalia. Ningea cu fulgi mari ca în plină iarnă şi pe jos se aşternuse un strat subţire de zăpadă. Nu ne-a descurajat acest lucru.
Prima parte a traseului a fost drumul ce ducea spre Sordland. La vreo douăzeci de kilometri de Lodingen am făcut la stânga, părăsind drumul cunoscut. Munţii erau mai semeţi şi mai înzăpeziţi, iar ninsoarea din ce în ce mai puternică. Ginerele schimbase cauciucurile de iarnă cu cele de vară şi ne era teamă de derapaje. Ne bazam pe faptul că se rula oricum sub 80 km la oră şi că are cauciucuri noi.
Ne îndreptăm spre zona litorală numită Lofoten după numele unui oraş aflat la peste 250 de km de noi, la ocean. Zona din Oceanul Atlantic numită şi zona comercială pe o distanţă de cel puţin 45 km (conform normelor internaţionale aşa se socotesc graniţele maritime ale ţărilor riverane cu o mare sau ocean. De la mal spre interior la o distantă de 12 mile marine este graniţa şi până la 45 km este zona comercială a acelui stat, unde nu poate pescui sau fora alt stat) se numeşte Marea Norvegiei sau spre sud Marea Nordului.De fapt zona litorală a Oceanului Atlantic pe o distanţă de cel puţin 200 km (nu ştiu cât aparţine Norvegiei), se numeşte Marea Norvegiei, sau Norskehavet în limba lor, dar face parte din Oceanul Atlantic.
Noi ne îndreptam spre Svolvaer, un orăşel foarte frumos, cu un port turistic foarte aglomerat cu ambarcaţiunile private de toate mărimile. Căutând prin biblioteca lăsată moştenire copiilor mei de foştii proprietari ai casei, în afara unei colecţii complete a dicţionarului explicativ al limbii norvegiene, vreo 15 tomuri frumos legate in piele, am descoperit şi un atlas geografic editat prin 1983. Fostul proprietar a fost cadru militar şi după cum am constatat foarte preocupat de carte. Dacă le-a lăsat moştenire celor cinci copii ai săi casa, nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu pasiunea pentru cultură. Aşa că nu au fost interesaţi să revendice vreunul din ei şi valoroasa colecţie de cărţi şi un atlas geografic mare şi bine documentat. Eu cum aveam să mă mai documentez acum dacă le lua vreunul din ei?
Cum spuneam mai sus, am făcut la stânga şi imediat s-a schimbat şi peisajul. Munţii erau mai semeţi şi mai plini cu zăpadă. Am descoperit în atlasul geografic că în zona noastră munţii se numesc munţii Lodingen şi cel mai înalt vârf este Lodingaksla de 568 m. Acum eram în zona munţilor Hinnoya cu cel mai înalt vârf Bukketind de 985 m. Declanşatorul Nikonului meu funcţiona continuu în ciuda faptului că mă chinuiam din cauza vitezei maşinii şi a deselor curbe, să nu fotografiez doar balustrada de pe marginea şoselei cum mă ironiza fiică-mea.
Am ajuns şi la primul tunel din cele 9 câte vom întâlni în total până la Svolvaer, lung de 6,3 km. Nu ştiu de ce îi este teamă şi rău fiicei de tuneluri. Poate că are claustrofobie. A închis ochii şi s-a adâncit în scaunul ei de copilot. Dacă înainte de a intra în tunel ningea şi era vremea întunecată, când am ieşit pe partea cealaltă nu mai ningea, era mai puţină zăpadă pe munţi şi a apărut soarele. Doar 6,3 km de tunel ne despărţeau de două fenomene meteorologice diferite. Lăsasem în urmă înainte de a face la stânga malurile fiordului Kanstadfjorden şi din când în când mai întâlneam câte un lac de munte îngheţat, sau câte un pârâu. Acum în dreapta noastră a apărut un nou fiord numit Raft-sundet, dar trecând prin un alt tunel dintre cele nouă cu lungimi între 6,3 km cel mai mare şi 500 m cel mai mic, fiordul a apărut în stânga noastră. Ca de obicei în toată Norvegia şi aici, am întâlnit puţine localităţi între munţi. Din când în când apărea câte o casă-două de vacanţă, ascunse printre munţi şi aşezate obligatoriu pe malul unei ape.
Până la Svolvaer am făcut vreo oră jumătate. Mă întrebam privind peisajul, drumurile şi mai ales acele tuneluri, cum a putut o mână de oameni, ceva peste patru milioane cu toţii, acum fiind cu emigranţi cu tot puţin peste cinci milioane, să realizeze toate aceste drumuri pe miile de kilometri cât are Norvegia? Numai de la Oslo până la Lodingen sunt peste 1.200 de km. Dar până în nordul extrem la graniţa cu Rusia? Aşa cum am spus în primul episod, m-am întâlnit cu un tânăr din Mangalia la staţia de plecare a autocarului spre Otopeni, care şi el venea aici. Dacă eu aveam de schimbat din Oslo doar un avion pentru cei 1.200 de km, el avea două de schimbat şi nu era chiar spre graniţa rusească, ci spre cea cu Finlanda. Deci ei, cu o populaţie ceva mai mare dar nu cu mult, decât Bucureştiul şi Clujul luate la un loc, au reuşit să construiască atâtea drumuri printre toţi munţii acestei ţări, noi în 22 ani de stare occidentală, nu am reuşit să unim cu o autostradă Braşovul de Constanţa.
Jumătate de an exista aici zăpadă dar nu şi drumuri înzăpezite, sau maşini blocate în nămeţi. Imediat cum încep ninsorile şi utilajele aleargă cu viteză pe şosele, printre munţi şi pe serpentine, la deszăpezit. Nu se dă cu sare sau cu alte soluţii ci, maşina care aruncă cu viteză zăpada peste balustradă, împrăştie pietriş în urmă iar cauciucurile nu au lanţuri sau sunt mai moi, ci au cuie în ele şi sunt obligatorii de la data „D” la data „D” indiferent dacă ninge sau nu, iar amenzile sunt extrem de mari. Bogdan din Bistriţa Năsăud pentru că a depăşit viteza legală cu 12 km, a plătit o amendă de 4.600 kr. Şi aici nu este ca la noi, plăteşti la jumătate dacă o faci în 48 ore, ci integral. Calculaţi cu circa 0,6 lei la coroană şi aflaţi ce amendă a plătit pentru graba de 12 km în plus la oră.
În Svolvaer nu am stat prea mult. Am intrat într-un magazin mare AMFI unde doar ne-am „clătit” ochii, copii căutând altă încălţăminte pentru cel mic. Are 11 ani, este în creştere şi-l dor tare picioarele. Încălţămintea cumpărată la Harstad era prea grea. Îi căutau tenişi pentru mers la şcoală şi au găsit la 199 kr. Adică cam 120 lei în bani româneşti. Au mai cumpărat banane că erau la ofertă cu 11 kr. Kilogramul faţă de peste 25 kr. În alte magazine.
Fiica a vrut să mergem la Melbu la un fost coleg al ginerelui care i-a mai vizitat din când în când, aşa că am făcut calea întoarsă vreo 30 de km şi am schimbat iar la stânga după primul tunel, să ajungem la Melbu, la staţia de feribot Fiskeboll. Nu a durat prea mult şi a sosit şi feribotul. Taxa nu a fost exagerată, doar 203 coroane. Ne aşteptam la mai mult. Nici distanţa de parcurs nu era mai mare de vreo două-trei mile maritime (1 milă = 1830 m). Am urcat de la puntea de îmbarcare a autovehiculelor cu liftul la puntea salon, o încăpere elegantă, cu bar şi tot ce era necesar pentru ca pasagerii să se simtă bine. Nu am reuşit să descarc fotografiile pentru a le putea posta, dar când voi ajunge acasă voi reveni cu imagini din această excursie.
Nu peste mult timp s-au auzit şi motoarele navei pornite şi aceasta a început să părăsească cheul de acostare. În afara faptului că am fost marinar de navă militară timp de doi ani pe perioada armatei până în 1966, pe navă efectiv am mai fost într-o excursie în Grecia spre Muntele Athos acum vreo 4 ani. Am ieşit pe puntea bărcilor să fotografiez şi să filmez tot drumul până la Melbu care nu a durat mai mult de vreo 15-20 minute.
Bineînţeles că iar i-a fost rău fiicei şi soţiei deoarece cum am ieşit în larg dintre munţii înalţi aici de peste 1.400 m şi înzăpeziţi, cum am descoperit că pe apă este furtună de gradul doi spre trei, cu valuri de un metru înălţime, iar când prova navei călca peste valuri, se împrăştia în jur spumă multicoloră de la razele luminii solare, însoţită de un zgomot puternic de buşitură. Mi-am epuizat memoria aparatului cu filmuleţul aşa că am revenit cuminte în salon înainte de a ajunge la Melbu. Nici plăcut nu mai era de stat, fiind un vânt puternic care tăia prin haine şi şederea era instabilă din cauza tangajului şi al ruliului, plus că mă udau stropi de apă rece când nava spărgea valul.
Şi la Melbu am intrat într-un magazin de data aceasta al firmei REMA 1000, să căutăm carne de porc pentru un grătar. Românul dacă nu face un grătar indiferent în ce ţară ajunge, nu se simt bine. Nu am găsit aşa că am plecat la altul arăbesc să luăm brânză. Aici nu se găseşte decât brânză topită şi este finlandeză, la cutii de 200 gr. Produse pe care le consumăm noi ca varză acră, frunză de viţă, brânză, mălai, mirodenii, le găseşti doar la magazinele arăbeşti.
Prin zona Lodingenului pe o rază de o sută de km nu se găsesc asemenea magazine. Acela era singurul magazin cunoscut din zonă. Cum arabul pe care l-am salutat cu un Selam Alekum adus de pe litoralul românesc, mi-a răspuns vesel, am zis că putem cumpăra ce ne interesează. Contrar obiceiurilor şi al regulilor comerţului din această ţară, preţurile nu erau afişate la vedere.
Arabul tot arab. Dorea negociere directă şi după cum găseşte fraierul. Am văzut o cutie de brânză cum am găsit şi la un alt magazin arăbesc din Kristiansund, în sud. Dacă acolo am dat 90 de kr. Aici arabul a cerut 160 kr. pe un kg de brânză, adică cam 100 lei româneşti. Ne-am lipsit de brânză şi de negocieri şi am plecat spre casă. Partea aceasta de ţară este cu zone de şes mai largi între apa fiordului şi munţi şi cu mai multe localităţi.
Am văzut chiar oi cu mieii lângă ele, vaci ţinute în nişte condiţii de-ţi venea să-i împuşti pe proprietari. Mocirla unde stăteau era de peste douăzeci de cm adâncime. Caii întâlniţi erau ţinuţi afară nu în adăposturi dar cu nişte îmbrăcăminte pe ei ca nişte pilote legate sub burtă. Aveau tractoare şi baloţi de fân acoperite în folie albă de poliester la marginea şoselei. Aşa ţin fânul verde tot timpul şi nu mucegăieşte ne având aer să facă reacţie aerobică. Am întâlnit pe malul fiordului zeci de gâşte sălbatice păscând iarbă liniştite. O pasăre ciudată stătea în mijlocul şoselei şi nu s-a ferit de noi cum ar fi fost cazul şi cum ne aşteptam. Era cât un porumbel de mare, cu un colorit ca la coţofană, negru cu alb, dar cu un cioc lung de vreo cinci-şase cm colorat roşu aprins. Aici îi spune tjeld, la noi nu ştiu dacă există, dar cred că da, prin zonele deltei.
Dacă la dus am plecat pe ninsoare şi la -1,5 grade, drumul de întoarcere a fost pe o vreme însorită şi călduroasă, chiar dacă afară nu erau mai mult de cinci grade. Satele erau mai dese, casele mai modeste, la fel de viu colorate, unele chiar frumoase, mari după posibilităţile financiare ale proprietarilor.
În curând după ce am trecut printr-un nou oraş numit Stokmarknes dotat cu un aeroport pentru avioane de mici dimensiuni şi cu ceva industrie, am trecut peste fiordul Boroysundet pe un pod cu o pantă destul de accentuată. Era înalt să poată trece cu navele pe sub el, fiind fiord navigabil. Până la Sortland nu erau decât vreo 70 de km de la Melbu, aşa că am traversat oraşul, apoi am urcat pe un alt pod de data aceasta peste Sorland Sundet şi am intrat pe traseul cunoscut din episoadele trecute, pe drumul de 80 de km ce leagă cele două oraşe, Sortlandul de Lodingen.
Desigur că odată reveniţi între munţi, a început din nou să ningă uşor iar temperatura a scăzut la 0,5 gr. Audi-ul copiilor avea termometru de interior şi exterior şi afişa continuu cele două diferenţe. Am ajuns acasă flămânzi, hrăniţi doar cu micul dejun de dinaintea plecării şi câte un preparat de patiserie destul de delicios, cu cremă de vanilie, cumpărat din magazinul firmei AMFI din Svolvaier. Aici sunt mai multe firme de comerţ care au lanţuri de magazine în toată Norvegia. Pe lângă cele amintite aici mai sunt cele ale firmei ICA, Coop Prix, Cubus, Eurosca, etc, cum sunt la noi Metro, Lidl, Bila, şi altele.
Am părăsit acest ţinut cu totul deosebit. Pe 15 mai dimineaţă la ora 6,40 am fost în zborul spre casă. Am de schimbat trei avioane, în Evenes, Oslo şi la Munchen, iar pe Otopeni trebuia să aterizăm la 18,30 numai că a fost o ploaie torenţială încât 3-4 avioane au aterizat la M. Kogălniceanu iar noi am ocolit de câteva ori Bucureştiul. Nu ştiam dacă mai prindem microbuzul de ora 19,oo spre Mangalia din cauza întârzierii, al formalităţilor, luatul bagajelor şi mai ales că soţia nu se putea deplasa pe distanţe lungi pe propriile sale picioare. Şi aici ca pe tot traseul de întoarcere ne-a aşteptat la scara avionului “brancardierul” cu căruciorul. Spre norocul nostru nu am fost nevoiţi să-l aşteptăm pe cel de ora 22,30, deoarece microbuzul de ora 19,00 aştepta să preia călătorii de pe aeronavele deturnate la Kogălniceau care reveniseră între timp la Otopeni.
Cu o zi înainte de a părăsi copiii şi nepoţii, am încercat ultimul pescuit din Norvegia pe care cine ştie dacă o voi mai vizita vreodată, chiar dacă unicul meu copil s-a stabilit de nevoie aici. De situaţia aceasta nu-i pot înjura decât pe escrocii care ne-au guvernat ţara dea lungul celor 22 de ani, şi au depopulat România împrăştiind românii prin toate colţurile lumii, nu numai ale Europei.
Dimineaţa am mers la locul nostru de pescuit, pe un cheu aflat în faţa clădirii unde îşi are sediul societatea unde lucrează ginerele, dar după toate insistenţele noastre, nu am prins niciun peşte, chiar dacă ei stăteau cu zecile în zona pescăriei lângă mal. Erau cu zecile şi mari şi de peste un metru lungime, ca în bazinul mare al acvariului din Constanţa pe care vi-l recomand să-l vizitaţi dacă aveţi ocazia. Când lansam peştişorul nostru şi acesta strălucea în cădere, având mişcări unduitoare, peştii ieşeau de sub mal, se învârteau pe lângă momeala noastră metalică, dar nu se mai repezeau flămânzi la el, ci îl ignorau. Nu a fost chip să ademenim măcar unu. Abia după amiază am reuşit eu să prind doi şi ginerele trei sei (seamănă cu chefalul) între 1-2 kg fiecare. I-a decapitat, curăţat şi spălat pe mal să scape de „gunoi” şi acasă doar i-a tranşat fileu. Au obligaţii faţă de nişte prieteni din Mangalia, aşa că tot eu a trebuit să-l aduc congelat. Al meu a fost sărat şi uscat la vânt, aşa că vă invit la Mangalia la un peşte norvegian cu mujdei şi mămăliguţă. Dacă nu vă place cel norvegian, vă ofer cu mare plăcere guvide sau hanus românesc din Marea Neagră.
-->
Comentarii