Călătorii geodezice – Barcelona, 1995 (III)
Barcelona
Municipiul Barcelona este situat în nord-estul Spaniei şi este capitala provinciei Barcelona (7.733 km2 şi circa 4.600.000 locuitori) şi a regiunii (autonome) Catalonia.
Spania înregistrată din satelit
Este un important port la Marea Mediterană, fiind al doilea oraş al Spaniei ca număr de locuitori (1.650.000 sau 2.000.000 împreună cu suburbiile), dar în acelaşi timp ,,capitala” industrială, financiară şi comercială, cel mai cosmopolit şi mai activ oraş al Spaniei.
Barcelona, port la Marea Mediterană
Pentru un turist, arhitectura este imediat remarcată, dovedind pulsul vieţii în orice perioadă istorică. Monumentele oraşului aparţin atât epocilor romană, gotică şi a renaşterii, cât mai ales celei a ultimului secol. Arhitectura modernă este creată mai ales de Antoni Gaudi, anul 2002 având să fie declarat ulterior primei mele călătorii anul Gaudi, la sărbătorirea a 150 de ani de la moartea sa.
Barcelona – vedere din satelit
Provincia Barcelona, cea mai industrializată dintre provinciile Spaniei şi cu cea mai numeroasă populaţie, este o zonă muntoasă, dar şi cu porţiuni fertile. Numele vine de la generalul cartaginez Hamilcar Barca, care a fondat localitatea Barcino în anul 230 î.Hr. Şi ca să se vadă unele probleme comune cu cele ale poporului român, chiar dacă la diferenţe de mulţi ani, amintesc faptul că regiunea a devenit parte a imperiului roman în secolul al treilea î.Hr.
Şi mai trebuie să amintim că pe actualul teritoriu al Spaniei, în oraşul spaniol Italica, în prezent Sevilla, la data de 18 septembrie, anul 53 d.Hr., s-a născut Traian, cel care avea să cucerească Dacia. Traian era fiul unui patrician, tot Traian, dar Senior, care îi asigurase un loc protejat în nucleul cercului de conducere de la Roma (pile, muică, și atunci !). Traian a primit la sfârşitul anului 80 comanda legiunii VII Gemina din nordul provinciei Hispania Citerior, ceea ce era foarte neobişnuit pentru un fiu de patrician. La 33 de ani devine consul.
Cariera fiului Traian a fost sinuoasă, Se spune că Traian nu era agreat de împăratul Domiţian, fiul mai tânăr al lui Vespasian, de la care a rămas zicala ,,banii nu au miros” (după construirea ,,vespasienelor”, care în Bucureşti au cam dispărut în mileniul al III-lea).
La sfârşitul anului 88, Lucius Antonius Saturninus, comandantul armatelor din Germania Superioară, formată din patru legiuni şi trupe auxiliare, în total cam 35.000 de soldaţi, s-a revoltat contra lui Domiţian. Domiţian a acţionat rapid împotriva uzurpatorului, iar din alte provincii a dispus mişcarea trupelor la faţa locului. Aici, la Rin, a venit şi Traian cu o legiune din Spania de Nord, prin Gallia, dar uzurpatorul fusese deja învins de guvernatorul Germaniei Inferioare, Lappius Maximus, acţionând din Köln. Europă, Europă!
Traian a ajuns împărat, la vârsta de 44 de ani, iar printre alte războaie a condus şi pe cele de cucerire a Daciei, construind şi un pod peste Dunăre, problemă inginerească dificilă pentru acele vremuri. Şi oare pentru aceasta, Apolodor din Damasc nu a folosit şi planuri topografice? Am amintit doar faptele legate de actualul teritoriu al Spaniei.
Traian
În timpul lui Traian Imperiul Roman a avut cea mai mare întindere. În anii 101-102 d.Hr. şi 105-106 d.Hr., împăratul Traian a condus cele 11 legiuni romane în războaiele de cucerire a unei mici părţi din Dacia. Dio Cassius a scris că, după victoria împăratului Traian din vara anului 106 d.Hr., „timp de 123 de zile spectacolele în care au fost ucise până la 10.000 de animale sălbatice şi domestice, în care au luptat 10.000 de gladiatori, s-au ţinut lanţ“. În arenele romane au avut loc măceluri festive, savurate în delir. E de remarcat doar că după Traian majoritatea împăraţilor imperiului au fost de origine geto-dacă! E clar, Pișta?
Imperiul Roman pe timpul lui Traian
După jefuirea bogăţiilor din Dacia cotropită, la Roma a fost construit Forul lui Traian (între anii 107-117 d.Hr.), care cuprindea: un arc de triumf înălţat în cinstea unchiului împărat Traian, o statuie ecvestră din bronz aurit a baciului Trăienică, Basilica Ulpia, două biblioteci (una latină şi alta greacă) şi între ele s-a înălţat Columna lui Traian.
Columna a fost inaugurată în ziua de 12 mai 113 d.Hr. și era colorată în roşu, galben şi albastru. Pe Columnă sunt prezentate scene de luptă din campaniile împăratului Traian împotriva lui Decebal din anii 101-102 (în partea de sus) şi 105-106 (în partea de jos).
Columna lui Traian
Falsificatorii istoriei primordiale a geto-dacilor şi „ştiinţificii oficiali“ (se știu ei) consideră că acest monument este actul de naştere al poporului român. Neajutoraţii mintali, dar cu diplome şi titluri universitare şi academice în istorie, insultă inteligenţa poporului român şi istoria sa primordială, cu o vechime de mai mult de 10.000 de ani înainte de Hristos. În vîrful Columnei, la înălţimea de 39,83 m a fost pusă statuia din bronz aurit a împăratului Traian. Dar să revenim la Spania!
Teritoriul Spaniei, după cum s-a scris şi mai sus, a fost cucerit de vizigoţi în secolul al cincilea d.Hr., de mauri în anul 713 şi de Charlemagne, regele francilor, în 801. Şi fiindcă am scris mai sus de mauri, care au avut un mare rol în viaţa Spaniei şi în culoarea pielii verilor spanioli, nu pot să nu amintesc de epigrama scrisă de Păstorel înaintea celui de al doilea război mondial, la trimiterea la Madrid a unui reprezentant insignifiant al guvernului român (Au trimis la mauri/ Un ministru nou./ Ca să fie printre tauri/ Şi un bou). Orice asemănare cu unii ambasadori din timpul altui Traian nu e pur şi simplu întâmplătoare!
Dar să continuăm lucrurile serioase. Sub stăpânirea francilor, municipiul şi împrejurimile au devenit un district autoguvernabil al Cataloniei, sub actuala denumire de Barcelona. Regiunea a fost înglobată în regatul Aragón în 1137. Importanţa comercială şi politică a Barcelonei a crescut, ca centru comercial şi naval al Mediteranei. Prosperitatea Barcelonei s-a diminuat după unirea regatelor Aragón şi Castilia în 1479, prin impunerea unor restricţii comerciale.
Provincia Barcelona a fost stabilită în anul 1833, având municipiul drept centru administrativ. În secolele al XIX-lea şi al XX-lea Barcelona a fost centrul regionalismului catalan, al anarhiei, dar şi al mişcărilor muncitoreşti datorate sincopelor dezvoltării industriale.
În timpul războiului civil (1936-1939), de care am amintit anterior, oraşul republican a fost sediul guvernului autonom catalan. A fost bombardat în anul 1938 de naţionaliştii lui Franco şi cucerit pe 26 ianuarie 1939. Nu vreau să fac nici o legătură cu această zi, când după mulţi ani la noi ,,sărbătoream” mereu un alt dictator, Nicolae Ceauşescu. Îmi plac unele coincidenţe de zile, care se pare că au guvernat istoria. Dar să revenim la oile noastre. Specialistul cartograf este atras şi de obiectivele turistice ale locurilor vizitate. Iar Barcelona avea ce să ne arate destule.
Partea veche a oraşului, înconjurată de ziduri, a fost construită în jurul portului. Este traversată de strada pavată Rambla, loc de promenadă al locuitorilor Barcelonei, dar şi al tuturor turiştilor. Studenții, după un curs din vremea dupăamiezii, aveau să mă invite la o plimbare pe Rambla și la o bere! Dar berea a plătit-o Laura, din fondurile de protocol! Puteai refuza?
Strada uneşte portul cu punctul central al oraşului, Plaza de Cataluńa. La orice oră din zi poţi vedea grupuri de ,,statui” sau ,,statui singulare”, interpretate de oameni cu costume pe corp de culoarea pietrei şi care pentru câteva monede nu se mişcă. Străzile acestei părţi sunt înguste şi neregulate. Cartierele noi au străzi largi şi drepte, noile clădiri sunt moderne.
Pe strada pavată Rambla (în stânga o statuie vie)
Dintre obiectivele turistice, m-a impresionat în mod deosebit Biserica Sacrei Familii (Templo Expiatorio de la Sagrada Familia), o catedrală nefinisată, proiectată şi realizată de arhitectul catalan Antonio Gaudí y Cornet, individualizată prin arcele sale caracteristice. Cât de legată este oare denumirea de faptul că la spanioli căsătoria catolică este baza familiei, familia fiind considerată fundamentul societăţii? Mă tot gândesc că la noi, acum este acceptat fără rezerve concubinajul, o dezonoare pe timpul tinereţii mele. Şi primele care acceptă acest fenomen sunt femeile, cele mai ,,neprotejate” juridic din acest fapt. Aşadar, ne putem întreba ,,Quo vadis (domine)?”
Barcelona, Plaça Espanya
Au fost vizitate și biserica San Pablo del Campo, catedrala gotică Santa Eulalia, monumentul lui Christofor Columb, Arcul de Triumf. Printre muzeele vizitate împreună cu prietenul Miranda se numără Muzeul arheologic (cu o bogată colecţie de obiecte ale artei preistorice - feniciană, greacă, romană şi vizigotă), Muzeul de artă veche, Muzeul de artă modernă („Parque de la Ciutadella. Plaza de Armas”,cu picturi şi sculpturi din secolul al XVII-lea şi până în prezent, remarcabile fiind lucrările lui Fortuny, Russińol, Casas, Zuloaga, Sunyer, Solana şi ,,Harlekin” a lui Picasso) şi Muzeul de artă contemporană.
Vizitarea acestor muzee se impunea, ştiind că în Spania au trăit şi au lucrat pictori de seamă, precum El Greco, renumit pentru tabloul ,,Vedere din Toledo”, realizat la sfârşitul secolului al XVI-lea (expus la Metropolitan Museum, New York), Diego Velázquez, Francisco Goya (care a influenţat dezvoltarea artei moderne), suprarealistul Salvador Dalí şi Pablo Picasso, unul din cei mai prolifici artişti şi un reprezentant important al artei secolului al XX-lea. Ştiam că Salvador Dali, ca şi ceilalţi pictori spanioli, are tablouri în muzeele din toată lumea, dar la moartea sa, la 23 ianuarie 1989, lăsase moştenire prin testament guvernului spaniol întreaga avere şi operă.
Să divagăm puţin despre Salvador Dali, cel care s-a pus bine în scenă, fugind cu Gala, soţia francezului Paul Eluard, apoi trăind în trei, adăugând-o şi pe Amanda Lear, o tânără studentă anglo-rusă la Arte Frumoase. O ia sub aripa lui timp de 15 ani cu binecuvântarea Galei, trăind împreună la Cadaqués. Amanda Lear (Dalear, Da-lyre- Délire… numită pentru el) povesteşte că Dali avea o viaţă particulară plină de farmec, mult diferită de personajul pe care-l juca în public. Amanda Lear era în acel moment o pictoriţă şi o persoană interesantă în peisajul mediatic parizian. Vă amintiţi, sunt sigur, cântecele sale (noi vă dăm doar un link în care interpretează melodia „Urmează-mă” - https://www.youtube.com/watch?v=soybMJajzfo ). Eu o ascultasem deja în 1978 la un bar din Hamburg, chiar în timpul campionatului mondial de fotbal din Argentina și al fugii generalului Pacepa (iunie), primind şi cadou un album în care era şi cântecul „Give a Bit of Mmh to Me”!
Dali, fragment de autoportret
Muzeul său de la Figueres, unde se află înmormântat, este un amestec extraordinar de fantasme cvasi-copilăreşti, de o punere în scenă comică şi de opere reale de desenator şi artist. Muzeul, ca şi casa sa, se află sub semnul oului paranoia-critic! Noi dăm numai un fragment de tablou.
Dali, dublă sau triplă faţă
Dali, inscripția funerară
Se pare că Dali este singurul artist înmormântatat în propriul muzeu, spre gloria lui! Numai el era în stare să se caracterizeze astfel „Evenimentele cele mai importante care i se pot întâmpla unui pictor contemporan sunt în număr de două:1°) să fii spaniol; 2°) să te numeşti Gala Salvador Dali. Aceste două lucruri mi s-au întâmplat mie. Aşa cum indică numele meu propriu de Salvador, eu sunt destinat pur şi simplu să salvez pictura modernă de moliciune şi haos.”
Că doar nu puteaţi vedea pe altul care să scrie prefaţa şi să ilustreze cartea lui Sigmund Freud „Moise şi monoteismul”!
Și tot Dali, cel care a vrut să fie bucătar când avea șase ani, nu și-a uitat visul, materializat într-o carte album la 68 de ani, „Les diners de Gala”, apărută în 1973 în limba franceză, cu 12 capitole numite de Dali: Les caprices pincés princiers (feluri de mâncare exotice); Les cannibalism de l'automne (alimente de ouă de mare); Les suprêmes de malaises lilliputiens (felul întâi); Les entre-plats sodomisés (carne); Le spoutniks astiqués d'articots statistiques (melci-broaște); Les panaches panachés (pește cu pește coajă); Les chairs monarchiques (joc cu păsări de curte); Les montres molls ½ sommeil (porc); L'atavisme désoxyribonucléique (legume); Les „Je mange GALA" (afrodisiace); Les pios nouches (dulci deserturi); Le délices petits martyrs (aperitive).
Din albumul culinar al lui Dali
Cele 12 capitole cuprind 136 de rețete, cu explicații, iar toate sunt însoțite de desenate semnate de artist. O mare parte dintre aceste rețete sunt preparate curent în gastronomia franceză. Și se indică locurile unde pot fi găsite permantent, inclusiv la celebrul restaurant parisian „Maxim" sau la Gara orașului Lyon.
Albumul este o încântare a privirii. Arta plastică a lui Dali prinde contur culinar, cu imaginație fantezistă, plină de savoare și umor. Dar oricât de teribiliste ar fi rețetele bucătarului, ele urmează o poetică, poetica artistului, numită Dalinian gastro-esthetics, întemeiată pe baza a ceea ce artistul numește „coincidence of opposites" (coincidență a opozițiilor), Dali considerându-se un „delirant". Toată estetica sa experimentală este subsumată unei întregi concepții, extrem de originale, pe care o cuprinde în triada „filosofia gastronomiei", „etica gastronomiei" și „teologia gastronomiei, Prin rețetarul său Dali se autodefinește drept monarhist, catolic, apostolic, roman.
Sunt trimiteri la bucătăriile franțuzești și spaniole, ca și la cele indiene sau asiatice, este citată chiar o rețetă a monarhului iranian Pahlavi, dar și o salată compusă de Alexandre Dumas. La capitolul „canibalism” este descris un aranjament piramidal din raci, iar la poalele acestui munte, personaje decapitate, fiindcă racii urcă și decapitează cu cleștii lor tot ce întâlnesc în cale. Fastuoasele arnjamente gastro-estetice reprezintă personaje vii, cu ochi magici, cum ar fi la capitolul 7 o bufniță monarhică, foarte asemănătoate cu portretele lui Giuseppe Arcimboldo. Și aceste teribile aranjamente gastro-estetice, redate prin fotografii color, sunt însoțite de desene suprarealiste.
Am regretat că nu a fost inclus în programele mele şi muzeul special dedicat lui Picasso. Dar sarcinile didactice nu mi-au permis mai mult! Şi pentru că tot a venit vorba de cultura spaniolă, nu se putea să lipsească nici din programul conferinţei un spectacol de muzică şi dansuri spaniole, vizite la obiective turistice, recepţii în săli ale unor palate somptuoase etc.
Casa Milà (1905-1910)
Spectacolul organizat a demonstrat, dacă mai era nevoie, vitalitatea şi ritmul muzicii spaniole, cu influenţe din culturile creştină şi maură. Au fost interpretate cu patos bucăţi de Antonio Soler, din secolul al XVIII-lea, Joaquin Turina şi Manuel de Falla. Au fost prezentate stiluri de dansuri îndrăgite de aproape toată lumea – bolero, flamenco, jota şi fandango. Regret faptul că nu a fost timp de participare la o coridă, dar a fost mai bine aşa, eu nefiind un adept al comenzii unui biftec direct pe stadion. Aşa cum e la noi „cina porcului”, o fi şi la ei „cina taurului”? Nu mi s-a răspuns la această întrebare!
În sala mare a centrului de expoziţii a avut loc şi recepţia dată în cinstea participanţilor. Şi aici am remarcat atmosfera intimă şi exuberanţa latină peste numai 10 minute de la începere. Ţinuta personalului de deservire impunea respect, mai ales pantalonii mulaţi de culoare neagră şi brâiele de culoare vişinie. Iar meniul era format numai din feluri de mâncare specifice Spaniei, bănuind eu că taurii necesari fuseseră sacrificaţi doar cu câteva zile în urnă. Interesant este că au fost combinate bufetul suedez cu servirea la mese.
Din meniu nu au lipsit nici măcar tocăniţele, denumite La escudella i carn d'olla (carne cu legume, orez, tăiţei şi cartofi), Cocido con judias blancas, de Butifarra (un sos tipic regional), Pilota (tot din viţel ajuns tăuraș).
Şi nu putea lipsi peştele. Am fost serviţi la alegere cu ,,Zarzuela”, cu numele cunoscutei operete, combinaţie de felii de peşte, midii şi altele şi cu varianta mai de lux ,,La Opera”, la care se adaugă şi raci.
Şi între feluri, în Barcelona fiind, nu puteai să nu guşti remarcabilele vinuri ale Cataloniei, cele roşii din Penedés, cele albe din Alella sau Tarragona şi mai ales faimoasa şampanie Cava, pentru dezgheţul de la începutul recepţiei.
Ulterior, când am devenit preşedintele Asociaţiei Române de Cartografie, inspirat fiind de colegii spanioli care au asociat hărţile, signoritele şi vinurile bune, aveam să fabric deviza asociaţiei, după o prelucrare a unui catren al lui Păstorel – ,,Să cred nu ştiu în care Dumnezeu/ Şi nici să mă închin nu am habar!/ Dar am crezut şi crede-voi mereu,/ În hartă, în femeie şi Cotnar”/.
Catalanii au folosit ca ,,propagandă” deserturi specifice, precum Crema Catalana, Mel i mato (cu lapte acru şi miere) şi Postre del Musico, desertul muzicianului, cu miez de ananas şi stafide. Descrierile meniurilor le datorez colegolor Miguel și Laura, excelenți companioni dintre lectorii universitari cartografi.
Stadionul Olimpic din Barcelona
Cred că pentru toate aceste motive, plus pentru infrastructura excelentă, Barcelona a fost gazda jocurilor olimpice de vară din 1992, înaintea cărora a fost pus în aplicare şi un important plan de dezvoltare. Mă gândesc dacă vom respecta condițiile pentru a găzdui unele jocuri de fotbal ale unui viitor campionat European, așa cum ne-am angajat. Că nu prea progresăm!
Pentru aceleaşi motive, dar şi pentru realizările Institutului Cartografic al Cataloniei, la Adunarea Generală a ICA de la Bournemouth din 1991 (unde a fost primită în ICA şi Asociaţia Română de Cartografie, reprezentată chiar de mine), a fost aleasă Barcelona drept gazdă a evenimentelor cartografice din 1995.
Nu putem uita nici învăţământul cartografic, dezvoltat mai ales la Universitatea Barcelonei (fondată în 1450) şi la Universitatea Autonomă a Barcelonei (fondată în 1968), unde am predat şi eu, amintind şi faptul că Spania avea în acel an 1,6 milioane de studenţi.
Fiind în Barcelona, nu poţi uita de cei mai buni ambasadori sportivi români în Spania din acel timp, Gheorghe Hagi şi Gheorghe Popescu, jucători ai faimosului club F.C. Barcelona. Postere mari cu cei doi se vedeau peste tot. Unii barcelonezi te salutau imediat cu numele unuia din cei doi când vedeau pe ecuson cuvântul ,,România”,
Magazin al clubului FC Barcelona
În Barcelona nu puteai să nu întâlneşti şi alţi ambasadori români, ce-i drept atunci mai puţini, aflaţi acolo ilegal, fugiţi din România prin numeroase metode. E vorba de rromi, foştii „ţigani”.
Ăştia profitau de faptul că în Spania semănau mult cu localnicii şi păreau de-ai casei. Într-o staţie de metrou m-am întâlnit cu doi rromi care cum m-au ghicit ca fiind de al lor (aveam numele ţării pe ecuson), m-au întrebat de monede româneşti. Când le-am spus că nu am, cu toate că aveam destule, mi-au ,,vândut pontul” că moneda noastră de 100 de lei de atunci este de dimensiunile celei de 500 de pesetas şi dacă introduci într-un automat de cumpărare moneda şi îţi alegi un produs, primeşti restul la 500 de pesetas.
Schema liniilor de metrou din Barcelona
Mi-au şi demonstrat prin cumpărarea unui bilet de metrou, pe care l-au şi vândut imediat altui individ ce dorea să îşi cumpere de la automat un bilet. Şi au schimbat aşadar 100 de lei cu 500 de pesetas. Bună afacere!
-->
Comentarii
Mulțumesc, frumoase fete!
Recitesc pe îndelete
Despre Anglia și corvete!
http://lenusa.ning.com/profiles/blogs/calatorii-geodezice-bournemou...
Cu admirație!