Dacă n-aș fi păstrat în călimara sufletului acele secunde pure de nebunie, de viteză și de dragoste vulnerabilă, astăzi aș fi fost doar o carcasă perfectă, o schiță geometrică desenată pe o tablă rece. Aș fi mers la pas prin viață, cu ochii fixați în jos, calculând riscuri și evitând prăpăstii, dar fără să știu vreodată ce înseamnă să zbori în timp ce te prăbușești.
Acel amestec de haos și curaj m-a salvat de la propria mea rigiditate. Din fericire, le-am păstrat. Iar astăzi, când privesc înapoi, nu mai simt strânsoarea rațiunii, a regretului și nici greutatea nostalgiei, simt o respirație adâncă, ușoară, curată.
Uneori, în nopțile prea liniștite, mă opresc și mă întreb: „Ți-e teamă de ce-a rămas în urmă?” Iar răspunsul vine singur, fără ezitare: „Nu. Cum să-mi fie teamă de singurul moment în care am avut curajul să nu mă mai ascund?” Înainte, vocea din mintea mea ar fi strigat: „Ai mers prea repede, te-ai expus, ai riscat totul pentru o iluzie!” Acum, aceeași voce îmi șoptește calm: „Dar privește cât de frumos ai învățat să respiri după ce s-a risipit praful.”
Acele secunde nu mai sunt o ancoră care mă ține legată de trecut, ci combustibilul care mi-a dat voie să devin liberă. Vulnerabilitatea de atunci nu a fost o slăbiciune, ci ușa secretă prin care am evadat din colivia incertitudinilor. Să iubești cu viteza aceea oarbă, fără plasă de siguranță, a fost singurul mod autentic de a sparge tiparele lumii.
Acum, cerneala din călimara sufletului meu s-a limpezit. Nu mai scrie cu disperare, ci cu recunoștință. Sunt liberă pentru că am avut curajul să fiu nebună atunci când viața o cerea, iar acele secunde trăite din plin sunt dovada că am fost, cu adevărat, un suflet viu. Paginile nu mai sunt goale, iar drumul din față e complet deschis.
-->
Comentarii