In seara de Crăciun, troienită pe zăpada amintirii, vreau să fiu doar cu mine, să port un dialog cu străina, să mă lămurească de ce stelele înfrumuseţează noaptea iar eu, aruncată pe ferestra vieţii de către un Destin potrivnic, nu pot lumina, cu versurile mele, golul sufletului. Aş mai întreba-o, dacă fericirea este doar bucuria de a sta aplecată, târziu, când luna deja adoarme, peste foile de scris, deşi, cu greu, mă pot destăinui chiar lor.
Ninge printre rânduri, printre clipele înnegrite de timp, strâng în pumni întunericul zilei şi-l revărs peste anii ce se duc ca un blestem. Aplec privirea spre ceea ce ar fi trebuit să fie şi nu a fost, ochii, înţelegători se inchid a spovedanie.
O fetiţă bate la Poarta Timpului, mă colindă frumos, o privesc de la geam…., şi ninge rar, cu fulgi mari, în ajun de Crăciun. Ii dăruiesc nuci şi mere, în traista cu poveşti îi pun o carte pe care am scris “Pentru mai târziu…”
Repet Colindul, am uitat câteva versuri, unde e fetiţa să mă-nveţe taina Sărbătorilor? O caut de la geam, dar, nu, se vede doar marea de zăpadă ce-mi acoperă sufletul. Nici in acest an nu am făcut Pom de Crăciun, bradul de la poartă mă întâmpină bucuros, nu are nevoie de artificii pentru a fi fericit.
Am încurcat amintirile, trăirile, bucuria şi suferinţa, mă plimb pe străzi întortocheate, în fiecare casă miroase a cozonac şi a turtă dulce. Duc sub braţ romanul pe care vreau să-l încredinţez editurii, a căpătat culoarea iernii, mâzgâlit pe la colţuri cu întrebări la care încă n-am răspuns. “Trebuia să-l învelesc, imi spun supărată, cuprinde atâta iubire şi speranţă, încât lacrimile iernii nu-l va dezamăgi”.
Râsete, numai râsete şi Colinde se aud în Ajun de Crcăciun, merg abătută printre nămeţi, îmi plac Sărbătorile, singurătatea o suport mai uşor. Ninge peste cuvinte, au inflorit merii şi cireştii din ograda bunicii, se aude ceasul de la Mitropolie, mai este puţin şi vom trece in alt an.
Alerg pe zăpada sticloasă, trebuia să fiu lângă cei dragi, număr minutele ce mi-au mai rămas, dialogul cu străina se transformă în ani, mă las obosită pe-un pumn de zăpadă, ştiu că Dumnezeu mă iartă.
Ascult, îngrozită, numărătoarea: 5,4,3,2 şi 111!, “La mulţi ani!”, spun străinei, am lăsat departe tot ce aveam. Aplec privirea spre dosarul legat cu panglică albă, îl mângâi, îl şterg de zăpadă şi-l ascund în suflet, doar cu el am rămas la început de an.
Încerc să-mi fac drum printre fulgi, bucurii de-o clipă, dosarul a devenit atât de greu încât sufletul refuză să-l mai ducă. Fetiţa, ce mă colindase în Ajun, îmi întinde mâna firavă ca a oricărui început, mă-ndeamnă să mă sprijin de ea, doar un pas să mai fac, s-a oprit din ninsoare, e deja alt an. Mânuţa e caldă, vorba, blândă, privirea doar, înălţată a rugăciune, alunecă pe romanul, impovărat de atâtea ninsori. Îi dăruiesc o nucă şi un fulg de zăpadă ce se lasă grăbit pe muchia viaţii. Fetiţa imi dă turtă dulce, îmi încălzeşze, încetişor, sufletul şi pornim printre nămeţi spre ziua de mâine.
-->
Comentarii