Casa cu pereții mov

[Gabriela Mimi Boroianu]

Casa cu pereții movde Gabriela Mimi BoroianuCasa cu pereții mov își sprijinea acoperișul de cer și toată culoarea soarelui se scurgea prin ochiurile ferestrelor în grădinuța din față unde gureșele vrăbiuțe jucau pitulișul în tufele cu liliac. Pe stâlpii verandei urca râzând caprifoiul. Ghivecele cu mușcate fuseseră scoase afară. Înflorite, albe așezate în coșulețe dantelate la fel de albe. Toată casa era învăluită într-o liniște ciudată, deși părea că are o muzică proprie.Întâi veniseră meseriașii lucraseră zi de zi o lună de zile și transformaseră casa acea netencuită, în care își făceau veacul pisicile din cartier, într-o căsuță desprinsă din povești.Apoi a apărut o femeie care, se dovedi a fi menajera, sprintenă și mărunțică, singura a cărei prezență constantă dădea impresia că locul era totuși locuit. Venea dimineața uneori cu plasele încărcate, alteori cu buchete de flori. Întotdeauna albe... Tot ea fusese cea care se îngrijise de grădină, bineînțeles îi supraveghease pe cei care plantaseră pomii și dăduseră viață colțului de rai din fața verandei.Doar privirile excesiv de indiscrete îi puteau descoperi și pe stăpânii casei.Bărbatul încărunțit înainte de vreme, pleca dimineața devreme și se întorcea mereu pe întuneric. Vecini șușoteau că ar lucra la bancă dar nimeni nu știa nimic sigur.Dar ce mă intriga și mă fascina cel mai mult era ea...Uneori, în zilele cu soare, ca o apariție fantomatică, ieșea și se așeza în balansoar cu o carte pe genunchi, nu știu dacă citea sau era doar un pretext de a se pierde într-o lume imaginară dar știu că nu mă puteam desprinde de fereastră.O priveam fascinat ca pe o prințesă coborâtă din basme. Cu rochia ei albă și părul negru părea mai palidă și mai slabă decât era sau poate doar mie mi se părea așa, învăluită mereu în șalul alb ce rare ori îi aluneca de pe umeri. Un fel de Albă ca Zăpada numai că buzele ei nu aveau culoarea cireșelor de mai. Nu stătea niciodată mult, oricât de frumoasă era vremea, îți lăsa impresia că aerul de afară era prea mult pentru ea și că dacă ar mai fi rămas s-ar fi dezintegrat.Îmi așezasem masa la fereastră și mă trezeam pierdut printre cărțile și caietele mele că-i așteptam ieșirea. Mă intriga și mă fascina în egală măsură. O ființă eterică, de o frumusețe rară, despre care nu știam nimic... Fără nume, fără vârstă, venită parcă de nicăieri. Cu cât o priveam mai mult cu atât aveam impresia că din clipă în clipă șalul va cădea și din spatele ei se vor desfășura spre cer aripile albe ale unui înger. Un înger rătăcit pe pământ.Mă simțeam prins într-o poveste ca și cum două lumi se contopeau în mod miraculos în casa cu pereții mov. Ajunsesem să visez cu ochii deschiși... În momentele astea nu știam niciodată cum trece timpul sau dacă sunt în zilele anului trecut sau ale celui prezent... Soarele își schimbă poziția și o raza îi atinse obrazul palid. Zâmbi abia schițat cu ochii pe jumătate închiși și capul aplecat puțin ca și cum și-ar odihni fața în palma lui Dumnezeu.Aș fi vrut să pot imortaliza această imagine. Avea ceva în ea răscolitor, ireal, copleșitor...Dar ca de fiecare dată se ridică și intră în casă alunecând ca o umbră.Seara s-a lăsat repede peste cartierul mărginaș și m-am retras în cameră. Liniștea cuprindea totul iar noaptea îmbrățișa în amorțirea ei tot ce mișcase în cursul zilei. Am aprins veioza și am început să citesc lăsându-mă captivat de personajele din carte. Luna apăruse în colțul ferestrei de după acoperișul casei cu pereții mov. Se prelingea în cameră ca o mireasă dansând pe covorul simplu de iută. O buhă sfâșie liniștea nopții cu țipătul ei strident și un fior de gheață îmi trecu prin suflet. Am stins veioza și m-am culcat. Dimineața devreme urma să plec la bunici.Când m-am întors peste câteva zile totul era schimbat. Casa cu pereții mov părea rece, muzica aceea care o învăluia mereu se stinsese, chiar și florile se scuturaseră. Era ceva straniu... Am rămas așteptând ore în șir la fereastră, până liniștea serii a cuprins din nou cartierul mărginaș. Luna apăruse dar și ea părea că ocolește casa de peste drum unde noaptea își aruncase umbrele, și unde nici o luminiță nu mai juca în ferestre, ca și cum sufletul îi murise.A doua zi cineva agățase în gard o plăcuță pe care scria cu creta „Casă de vânzare"...

[Gabriela Mimi Boroianu]

Mă bucur că v-a plăcut! Cochetez uneori cu ideea de a scrie proză!

[Gabriela Mimi Boroianu]

Mulțumesc frumos pentru apreciere și lectură!

[LUMINITA CIOBANU]

...imi place misterul ce strabate aceasta povestire...toti am vrea cumva o casa cu peretii mov chiar daca in final ea ramane doar dorinta duioasa intr-un colt pierdut, din imaginatia noastra...

[Viorel Croitoru]

Și eu fac la fel! Doar că... Un pic invers! Succese mai departe!

[Gabriela Mimi Boroianu]

Vă mulțumesc frumos doamnă Aurelia! Bucuroasă de apreciere!

[Gabriela Mimi Boroianu]

Mulțumesc frumos, Viorel! Când poezia face o pauză cochetez cu ideea de a scrie povestiri!

[Viorel Croitoru]

Frumosul poate acoperi fericiri sau tristeți...

De afară nu se vede decât așa cum ai povestit tu: înflorirea, sclipirea și apusul unei case, a unor flori, a unor ființe... Și toate astea, de multe ori sunt numite... VIAȚĂ!

Și te felicit, dragă Gabi, pentru sensibilitatea scrierii tale!

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]