fragment din capitolul SUFLETE NEDESPARTITE.
.........................
Săndica a mers la casa de bilete şi după ce şi-a luat bilet, s-a îndreptat spre sala de aşteptare unde era un telefon public. Trebuia să-l sune pe inginerul şef Tudorache, să-i spună că s-ar putea ca a doua zi să întârzie. Avea nişte probleme de rezolvat acasă. Nu ştia ce hotărâre trebuie să ia în privinţa măgăruşului şi a Fetiţei, văcuţa sa de suflet care se pregătea să aducă pe lume primul său viţeluş. Era curioasă să vadă ce viţel va naşte când o înseminase cu material valoros de la taurul elveţian, mai ales că a făcut acest lucru fără să ceară voia administraţiei. Dacă se afla putea fi sancţionată pecuniar sau chiar dată afară. Se ferise să se afle, aşa că acum spera să aibă parte de o mare bucurie. Cum nu putea fi peste tot, la spital, la serviciu şi acasă, va ruga un vecin să o primească în îngrijire până va făta, iar pe măgăruş îl va da unei rude mai îndepărtate care şi-a manifestat dorinţa de a-l cumpăra. Se va despărţi greu de aceste animale dragi care îi amintea de părinţi, dar nu putea face altfel. Dacă s-ar muta cu Mircea la Galaţi
doar nu le putea lua cu ea. Tot trebuie să se despartă de ele. Acum îi va fi mai uşor când mintea îi era ocupată cu grijile sănătăţii mamei sale.
După discuţia cu inginerul şef, urcă în autobuz şi îşi ocupă un loc la fereastră. Nu dorea să mai audă de nimic. Gândurile sale erau la patul de spital, unde îşi revedea mama înconjurată de tuburi de cauciuc. Începu să plângă uşor. I se oprea respiraţia de durere şi simţea cum ceva o apasă pe piept. Ca o gheară se înfigea să rupă din ea. Nu se mai putea abţine. Plângea cu hohote, stârnind nedumerirea călătorilor din autobuz, care o priveau cu compasiune.
Fiecare se gândea că sigur i s-a întâmplat ceva rău. Doar de durere plânge omul cu asemenea hohote. S-a mai liniştit un pic. O bătrânică cam de etatea mamei sale îşi făcu curajul şi o întrebă curioasă, când a văzut că s-a mai potolit.
- Dar ce ai păţit maică de plângi cu atâta durere în suflet? Ţi-a murit cineva?
- Nici nu-i prea departe, răspunse fata printre sughiţuri oftând din adâncul pieptului său zbuciumat de durere. Mama mea a făcut comoţie cerebrală de dimineaţă şi este în comă la spital.
- Oo, câtă durere poate să fie. Să dea Dumnezeu să scape maică.
- Doctorul i-a dat mici şanse, dar a fost dusă la terapie intensivă şi acolo cică au un bun specialist.
- Lasă maică, nu mai plânge. Bunul Dumnezeu este acolo sus şi le veghează pe toate. Să ai speranţa că se Îndură de suferinţele mamei tale şi o Va face bine.
- Mulţumesc mamaie. Sper să te Audă şi să o scape de chinuri. Mi-ar fi tare greu fără ea. Acum şase luni ne-a părăsit şi tata. Poate de aceea s-a întâmplat şi accidentul vascular. De durere. A fost o durere mută, dusă în sufletul său neîmpăcat de pierderea tatei.
- Aşa-i maică. Noi bătrânii care mai avem puţine bucurii în viaţă, renunţăm cu greu la cei dragi. Nu mai avem timp de a-i uita, că ne ducem şi noi după ei. Aşa am păţit şi eu după moartea omului meu... şi bătrâna începu să-şi povestească necazurile în şoaptă, însă Săndica nu o mai asculta, era absentă, plecase cu gândul la copilăria ei, de la timpul când era studentă şi până a revenit acasă lângă părinţi în ideea de a-i ajuta la bătrâneţe şi iată că unul câte unul se grăbeau să o părăsească. Privea absentă pe fereastră cum fugea pământul pe care parcă nu-l mai cunoştea, cu toate că-l ştia palmă cu palmă şi l-a văzut schimbându-şi înfăţişarea în toţi aceşti ani de trecere spre societatea multilateral dezvoltată din epoca comunistă, cum se spunea atât la radio cât şi la televizor în fiecare zi de zeci de ori.
-->
Comentarii