Când natura îşi îmbracă ţinuta de camuflare,
Fulgul de nea îmi activează al vieţii breviar
Şi-mi arată cum preacurata iernii răsuflare
Mă tămâiază cu lumina amintirilor, iar şi iar.
Ninge cu o încrâncenare nereal de firească
Şi urmele îmbrăcate în alb, deodată, dispar
Când, cu dor, m-apropii de casa părinteasă
Pe drumul, altădat′, bătătorit de sanie şi car.
Iar fluturii cu sclipirile lor diamantine, dalbe
Străluminează amurgul unei lumi de basme,
Împodobesc tăcerea pomilor cu bandaje albe
Şi-ndestulează zarea-ncremenită cu fantasme.
Sub cavalcada eternităţii în zboru-i necruţător,
Deschid poarta troienită de vântoasa nomadă;
În surprinderea privirii şi sub crugul curgător
Casa părintească pare o catedrală de zăpadă.
Când zările albastre, în ochii-mi, par să crească,
Iar brazii din poartă ţin sus stindardul perenităţii,
Zăpada aceasta nu-i decât o stare sufletească –
Ofrandă pe sanctuarul luminii şi al perpetuităţii.
Când norul rotitor de corbi îmi întristează amintirile
În care o haită de lupi licărind se insinuează subtil,
Chiar şi luminosul fulg de nea îmi întunecă privirile
Suspendându-şi pentru-o clipă candoarea-i de copil.
(Şesuri, Bacău, 2O17, 12 ianuarie)
-->
Comentarii
Mulţumesc, Lenuş LUNGU! O seară împlinită!