un poem scris din sentimentele a două spirite
sufocate de nelibertate
Cade neantul pietrei peste fruntea plânsă
de alintul dulce-al strigătului mut,
sorbind ploaia cald-a stelelor pierdute
şi-un ocean de perle dintr-un ochi demult.
Cu abisul Lui, arzând molecule de neexistenţă…
Sunt aici un lagăr al ochilor mei!
Prin colb Princiar mărunţindu-mi pumnii
un gând de iubire sărută secunda…
o lume în care pietre se topesc
şi eu vin fantoma prinsă-n dreptul pâinii
de-a fi mai amară de la cruntul ger…
Atâta putere fără luminare,
în fulgi de dorinţe ceaţa o aprinde,
că aş curge-n semne, zborul răvăşit
de un vânt-culoare!
O, durere vie cât un continent!
Bule de zăpadă curg pe osu-mi alb,
m-aş trece în ziduri îngropându-mi teama…
geana măgulită de-ntoarse ecouri
mai presus de ape, printre Sacre Sensuri.
Pe obrajii galbeni zări se contopesc
cu blândeţi divine din Interior,
plămădindu-mi colbul pentru alba pâine
să hrăneasc-o foame: a mâniei gol.
E o palmă caldă…copilul visează,
e un foc nestins între El şi mine.
LUMINITA SCOTNOTIS
SIMONA RADU
-->
Comentarii
Un poem minunat
Cade neantul pietrei peste fruntea plânsă
de alintul dulce-al strigătului mut,
sorbind ploaia cald-a stelelor pierdute
şi-un ocean de perle dintr-un ochi demult.
Frumoase versuri , felicitări Luminiţa !