.......un aer odihnitor, fãrã sã le umple excesiv. Stampe japoneze vechi împodobeau pereţii vãruiţi întrun gri obosit, discret.
În camera care fãcea oficiul de birou de
lucru, se afla un bãrbat. Trecut de 40 ani, era înalt de aproape doi metri. Masiv, puternic, aproape gras, avea un chip aspru, autoritar, de om obişnuit sã comande. Şedea la un birou Empire clasic, lucrând la nişte dosare.
Se numea Joshua Geiger. În tinereţile lui,destul de îndepãrtate, absolvise o facultate cu profil de Studii Economice. Avea o licenţã inter- naţionalã care-i permitea sã practice Contabi- litatea. În anumite cercuri, destul de restrânse, era considerat ca fiind cel mai bun contabil pe care îl puteai gãsi. De fapt, abilitãţile sale în materie de matematicã şi cifre erau înnãscute, iar absolvirea unei şcoli de Studii Economice nu fusese decât o formalitate. Îşi depãşise cu mult profesorii, iar diplomele le luase Magna Cum Laude.
Obosit, dl Geiger se ridicã de la birou, privindu-şi ceasul de buzunar; o bijuterie grea, Philliphe-Patek, din aur de 24 K, produs la Paris în anul 1823. Era ora 1900. Auzi uşa apartamentu- lui deschizându-se. În hol îşi fãcu apariţia o femeie în jur de 30 ani. Rar puteai întâlni o femeie mai frumoasã; avea aproximativ 1,70 m, 63 kg. Era blondã, de-un blond platinat, aproape alb. Silueta, insesizabil îngroşatã de o sarcinã în luna a 4-a, era pusã în valoare de un tailleur exce- lent croit, dintr-o mãtase bleumarin. Femeia ţinea de mânã o fetiţã de 10 ani.
Joshua Geiger studie ceasul, apoi le privi semnificativ:
- Nu am întârziat, nu? întrebã femeia, cu o voce ezitantã, temãtoare.
- Nu, nu aţi întârziat, dar erai la limitã...- zâmbi Joshua Geiger. Gizelda are multe lecţii de
repetat pentru mâine?
- Nu cine ştie ce, mã ocup eu de asta...oftã uşuratã femeia. Trecu în sufragerie. Joshua Geiger era omul matematicii pânã-n vârful unghiilor. Instaurase în familie un regim draconic, de-o punctualitate maniacã. Alicia, soţia sa, cu mulţi ani, vreo 15, mai tânãrã decât el, devenise timidã şi interiorizatã. Avusese dintotdeauna o fire labilã, iar viaţa alãturi de dl Geiger o fãcuse de-a dreptul temãtoare. Asta nu înseamnã cã Geiger nu o iubea, sau cã o maltrata fizic. Puţine femei erau mai rãsfãţate, îngrijite şi mai bogate decât dna Alicia Geiger; în schimb, Joshua cerea un singur lucru: sã i se accepte autoritatea deplinã în ceea ce priveşte puterea de decizie asupra pro- gramului şi a vieţii de familie.
Primul lor născut, Giselda, avea un caracter care pe Alicia o înspãimânta, iar pe dl Geiger, în secret, îl bucura. Dacã este adevãrat ceea ce se spune, şi anume cã fetele seamãnã cu taţii, atunci Gizelda adeverea aceasta, prin felul ei de-a fi. Fire independentã şi dominatoare, nu se sfia sã-ncerce sã-şi impunã punctul de vedere de câte ori i se pãrea cã i se încalcã libertãţile ei de copil de 10 ani, dacã un copil de aceastã vârstã poate avea "libertãţi", în ceea ce priveşte hainele prefe- rate, alegerea micilor prieteni, sau programul de joacã... Vis-a-vis de micile revolte, politicoase de altfel, ale fiicã-sii, dl Geiger avea momente de autoritate furioasã, pe cât de ameninţãtoare, pe atât de false. Reuşea s-o înspãimânte pe Alicia, dar nu şi pe Gizelda. Când era singur, Geiger rânjea fericit; Gizelda era a lui, îi semãna...
Joshua se întoarse la birou. Nu mai atinse dosarele. Începu sã mediteze la aşa-zisele lui probleme de serviciu.
"Bani virtuali". Douã cuvinte care defineau, pe scurt, activitatea domnului Joshua Geiger şi implicit a "Jolliet-Mobius-Bank". Nãscut dintr-un mariaj mixt, din mamã româncã şi tatã german, Joshua beneficiase din plin de avantajul adus de douã cetãţenii. Trãind alternativ în ambele ţãri, stãpânea la perfecţie limba germanã şi românã. De asemenea, avea prieteni în ambele ţãri. Îţi selectase cu grijã prietenii, dintre oamenii pe care-i putea ajuta şi care, la rândul lor, prin natura funcţiilor ocupate, îl puteau servi.
Termenul de "Bani Virtuali" îl încânta pe Geiger. Sume care nu existaserã niciodatã, ca masã monetarã în aur sau în bancnote. Sume-fantomã, care existau într-un cont vizibil pe un calculator, se scurgeau, dispãreau pentru a reapãrea în altã ţarã, în alt cont, în altã bancã. Bani pe care nici un guvern din nici o ţarã nu-i putea impozita decât cu greu, şi doar dacã proprietarul acceptã acest lucru, aruncând Serviciilor Fiscale nişte resturi, ca o mitã. "Jolliet-Mobius-Bank" avea filiale în toatã lumea. Sub diverse nume, fireşte. Nimic nu putea lega aceste filiale unele de altele, sub aspect legal. Dar ele funcţionau conduse de la acelaşi centru, colaborau, transferau sume, le garantau, se acopereau una pe alta. Lui Joshua Geiger îi plãcea sã lucreze în România. Nimic nu se putea compara cu România, sub aspectul opraţiunilor financiare. O nouã generaţie de oameni lacomi, flãmânzi, fãrã nici o milã. O guvernare anarhicã, extrem de coruptibilã, o lege neputin- cioasã, coruptã; toatã ţara pãrea o junglã de opor- tunitãţi în toate domeniile.
În mod evident, clientela lui Geiger era formatã din oameni pe cât de bogaţi, pe atât de anonimi. Persoane exclusiviste, pe care le vedeai extrem de rar, şi care îşi conduceau afacerile din locaţii destul de retrase. Mereu în "cãlãtorii de afaceri", eufemism care de fapt însemna cã erau mereu "între douã trenuri", mereu cu un picior în afara ţãrii.
De la "Jolliet-Mobius-Bank" erau cu desãvârşire excluşi nefericiţii care fãceau credite şi împrumuturi pentru vreun televizor în rate, sau pentru plata facturii la întreţinere, pe timp de iarnã. De asemenea, nu aveau acces pensionarii care-şi ţineau de obicei banii la saltea şi care - la cel mai mic semn de "cutremur" financiar - aveau prostul obicei sã se mute cu cortul, zi şi noapte, pe trotuarele din faţa instituţiilor bancare.
Pentru asemenea clienţi pãguboşi, banca era întâmplãtor închisã în momentul în care respectivele persoane încercau s-o viziteze. De altfel, pe porţile impunãtoare nu era afişat nici un program de funcţionare.
Clienţii obişnuiþi foloseau de obicei telefoanele mobile şi terminalele PC-urilor personale pentru afacerile bancare curente. Clãdirea "Jolliet-Mobius" era mai mult de ochii lumii. 15 membri ai unei firme de pazã din Hanovra, Germania, pãzeau clãdirea zi şi noapte. Alţi angajaţi nu se zãreau... Ca director general al bãncii "Jolliet-Mobius", dl Joshua Geiger era un om împlinit; bogat, cu o funcţie de conducere, fãcând o meserie care-i venea ca o mânuşã. Îşi iubea familia, iar familia îl respecta. Oare ce putea schimba aceastã minunatã stare de fapt?!?
***
Anumite "parole-cheie" activarã automat
Programul de Deviere-Copiere. P.C.-ul începu sã înregistreze coloanele de cifre. Computerul arãta jalnic; pãrea asamblat din bucãţi disparate, ce pãreau culese de la gunoi. În realitate, computerul era, poate, un unicat în felul lui. Construit în totalitate de cãtre Eugen Sterian, din diverse piese gãsite de el în diverse locuri, aparatul avea anumite caracteristici care-i dãdeau valoare de unicat; PC-ul nu avea adresã IP, şi era conceput în aşa fel încât nici o reţea de internet nu putea depista lipsa acestui Protocol Internet Number. Adevãrat vampir al reţelei, PC-ul lui Eugen Sterian era, în egalã mãsurã, complet ilegal şi extrem de eficace în domeniul Pirateriei cibernautice. Eugen nu se complica folosind branşamentele prin cablu. Îşi confecţionase de obicei stick-uri de frecvenţã pentru orice Reţea pe unde voia sã se plimbe. Dl Sterian era un hacker cu totul aparte; nu cunoştea.............
-Va urma-
-->
Comentarii
Minunat...Felicitări!
Cu prietenie Lenuş