........camere, bine întreţinutã, fãrã nimic ostentativ. Un ochi mai atent ar fi observat cã era bine pãzitã de douã persoane care îşi fãceau de lucru pe lângã trei maşini de teren, negre, cu numere inscripţionate cu caractere slave. Ceva nedefinit dãdea casei un aspect temporar, de tranzit. Nimic particularizat; totul pãrea strict utilitar, bine îngri- jit, dar fãrã nimic în plus.
În sufrageria spaţioasã, cinci bãrbaţi stãteau în jurul unei mese rotunde, masive, din lemn greu de stejar. Masa era acoperitã cu coli simple de hârtie albã. Bãrbaţii se serveau cu lin- guri de argint din nişte caserole de plastic ordi- nar. Mâncau o marfã care pe râul Ural costa trei dolari kilogramul, iar la Paris ajungea la vreo 6000 de dolari. Mâncau icre de sturion, cel mai bun caviar din lume. Pentru ei, aceasta era o mân- care obişnuitã; nu se mai complicau cu tradiţionalele felii de pâine prãjitã sau cu bucãţile de lãmâie. Îngurgitau caviarul ajutându-se numai de lingurile de argint vechi, şi de pahare mari, pentru apã, în care se afla o vodcã de 70 grade alcoolice.
Aveau feţe severe, pãrul tuns scurt, cãrunt, şi burţi mari, de oameni bine hrãniţi.
- Şi uite aşa, stãm şi ne mâncãm propria marfã, în loc sã producem bani... constatã rânjindunul din ei, pipãindu-şi abdomenul.
- Igor, ar trebui sã mãnânci vreo douã, trei butoaie pe zi, ca sã se cunoascã ceva la buzunar. Am livrat ieri icrele de sturion, de pãstrugã şi de morun, în containerele sigilate din camioanele frigorifice. Nu mai plânge dupã trei, patru kg amãrâte... zâmbi relaxat Serghie.
- Olea, uitã-te în porcãria aia a ta şi spune cum stãm cu... nu mai continuã. O prudenţã înnãscutã îi fãcea sã nu ducã frazele pânã la capãt, îţelegându-se din jumãtãţi de frazã, din gesturi, din priviri, din tãceri semnificative. Dintr-un colţ, se apropie un tânãr slab, nu prea înalt, îmbrãcat într-o hainã neagrã de piele. Avea un ten smead, de dihor, un pãr lung prins într-o coadã la spate. O mustaţã subţire îi dãdea un aer sardonic.
Puse pe masã un laptop. Îl deschise şi tastã ceva. Avea mişcãri iuþi, prelinse, precise. Privi un lung moment ecranul.
- Transferul a fost fãcut... şopti.
Bãrbaţii vorbeau în limba rusã, o rusã cu inflexiuni arhaice, regionalisme şi adausuri din zonele baltice.
- Nu suport rahatul ãsta - oftã deprimat
Anatolie. Pânã nu vãd banul în mânã, nu mã simt bine...
- Cã doar n-ai vrea sã te plimbi prin vamã cu sacul de dolari în spinare! rosti scurt Serghie.
Oamenii din încãpere reprezentau numitele "gruppirovki", grupãrile violente de stradã, sau KRISHA, mafioţii mai... elevaţi, con- duşi de "vory" secreţi din închisorile ruseşti. Controlau petrolul siberian, icrele din Urali sau opiumul din stepele de la graniţele cu Afga- nistanul. Ţãrile Baltice îi aprovizionau cu trupeţii necesari în nenumãratele rãzboaie nedeclarate pe care le duceau cu grupãrile paramilitare sârbeşti, pentru controlul pieţei petrolului. De pe câm- purile de luptã din Cecenia sau Transnistria, le soseau armele declarate oficial ca fiind pierdute pe front, dar de fapt deturnate cu vagoanele, împreunã cu muniţia aferentã. Sãrãcia şi nesigu- ranţa de dupã cãderea comunismului fãcea ca o mare parte a bãrbaţilor din Rusia şi din ţãrile- satelit sã se "înroleze" în subordinea acestor indivizi, pe lângã care prãfuiţii "don"-i italieni erau doar nişte copii nevinovaţi. Erau rãi, violenţi, cruzi, lacomi, dar cumva cinstiţi în afacerile lor neştiute, fiindcã se aşteptau sã fii cinstit cu ei, la rândul tãu.
Banii acestor indivizi fãceau sã se nascã bãnci ca "Jolliet Mobius". Bancheri ca Joshua Geiger se îmbogãţeau de pe urma unor Serghie, Igor, Olea, dar uneori mureau din cauza lor.
Indivizii din sufragerie îşi croiau drum prin viaţã cu o armã într-o mânã şi cu un teanc de bani, în cealaltã. Câinele din cuşca aruncatã în curte aparţinea lui Olea. Numitul Olea era şofer, gardã de corp, om bun la toate, recuperator şi poate, mai mult decât atât, al grupului de "afacerişti" care-şi fãceau afacerile în respectiva casã. Câinele era purtat în dubã şi folosit pentru pazã, pentru lupte, pentru pariuri şi - uneori - era pus sã se ocupe de partenerii de afaceri care aveau nefericita inspiraţie sã creadã cã ruşii puteau fi pãcãliţi în vreun fel oarecare. Dupã ce petreceau 20 minute în compania lui Sasha, cadavrele de nerecunoscut ale rãu-platnicilor erau abandonate în vreun şanţ oarecare, fãrã acte şi haine. Sasha avea grijã ca rãmãşiþele sã nu poatã fi identificate. Cu ocazia aceasta, în ziua aceea animalul nu mai trebuia hrãnit...
Olea ieşi sã verifice grãdina. Maşinile erau în regulã. Şoferii nu erau mai beţi decât de obicei, judecând dupã normele ruseşti. Mulţumit, intrã apoi. Uitase însã de cuşca animalului nebun. Rãbdãtor, mãcinat de-o furie linişitã, Sasha, înghesuit în cuşca prea strâmtã, rodea un colţ al podelei. Simţise un loc mai slab, cu scânduri mãcinate de vechime, şi se încrâncena asupra acelui loc de douã zile. Privit de undeva din afarã, cuşca şi animalul semãnau cu o bombă
amorsatã, scuturatã de un copil neştiutor...
***
Telefonul impunãtor, de un design retro, aflat pe biroul domnului Joshua Geiger, începu sã sune. Joshua privi ceasul; era fix ora 11.00 dimineaţa. Întinse mâna şi apucã telefonul. Rãspunse cu o voce plinã de morgã, impozantã şibine timbratã:
- Alo...!
De la celãlalt capãt, o voce grosolanã, vulgarã şi repezitã, începu sã vorbeascã într-o românã stricatã:
- Mã' cârnatule, îţi baţi joc de noi?
- Cine este acolo? rosti şocat Geiger........
-va urma-
-->
Comentarii
Multumesc pt amabilitatea dvs deosebita!
Minunat..Felicitări!