Ard lacrimile pe obrajii prinşi între două mâini,
Rânjeşte ceasornicul unealta umilă a domnului Timp,
Se surpă în inimă dureri după suferinţi şi invers
Şi nu ştiu dacă este vreo întâmplare cu tâlc.
Nopţile-s trudnice şi viaţa e prinsă-n clenciuri
Strânse între două pâlpâieli de candelă nouă
Şi tare bine se vede câmpul care veghează
Sclaviile în ale lumii neştiute sensuri.
Prea multe păsări negre roiesc pe cer mereu
Dar s-au găsit baghete de dirijat şi-acolo,
Până şi semnele de întrebare se ruşinează în sine
Alături de enigmele atâtor spaţii neumblate-n gând.
Se-apropie cumva un ceas de trist final terest
Sau trebuie ştiută scrierea unui epitaf oricum banal?
-->
Comentarii
Trist, dar frumos! Felicitări !
Metafore deosebite! Admiratie!
HERMOSISIMO VERSOS. TE FELICITO AMIGA. ABRAZOS.
Doamna Aurora, multumesc din suflet!
O lirică tristă, însă esenţa este sclipitoare!
Felicitări!
Multumesc mult, draga Emilia!
Frumos! Admirație!