La un momentdat am văzut copii încurcaţi, cu un aer de şcolari ...Ar fi vrut să spună ceva dar nu găseau pretextul sau cuvintele potrivite. Mihai a sesizat dilema şi a "atacat" direct:
-Ziceţi, copii!Nu vă sfiiţi, cu ce vă ajut?
-Ştii... am vrea să le facem o surpriză şi celorlalţi părinţi ai noştrii, a deschis vorba Ioana.
-Ce surpriză? a întrebat Mihai, în timp ce pe faţă i se strecura o umbră. Copii nu au remercat uşoara crispare a lui Mihai.
-Vrem să-i vizităm, a continuat George.
-Şi cine vă opreşte? a înmuiat tonul Mihai.
-Păi.... nu dorim să supărăm pe nimeni, a completat George.
-Aveţi două alternative, a plusat Mihai, ori vă planificaţi timpul, să-i vizitaţi pe fiecare în parte, sau... îi "adunaţi" şi rezolvaţi şi o eventuală a treia vizită, prin care să se cunoască şi ei între ei.
-Foarte taaare! a izbucnit Ioana.
-Îi invităm pe fiecare în parte la un restaurant şi cu această ocazie se vor cunoaşte şi ei. Fiecare îşi va cunoaşte ginerele, respectiv nora, dar şi cuscrul, a continuat George.
S-au retras infriguraţi, fiecare cu mobilul în mână. Aveam pe mine "haina de pasăre" şi acest fapt îmi dădea senzaţia vagă de nelinişte. Acum îmi place foarte mult dar acest aspect bizar îmi dă un sentiment ciudat.
-Vrei să vezi biserica pe care am ales-o pentru botez?
-Sigur, i-am raspuns, hai acum!
Am sărutat copii şi am plecat. Drumul se îndrepta spre parcul Herăstrău. La un momentdat, printre blocuri, am revăzut bisericuţa aceea, pe care care o ştiam ca neterminată. Mihai a parcat şi m-a condus la o uşiţă din spatele bisericii. A ciocănit discret şi pe uşă s-a ivit chipul preotului "pictor". Privirea aceea pătrunzătoare, cu ochii negri, aidoma cărbunelui de desen, m-a mângâiat.
-Doamne ajută! părinte.
-Doamne ajută! şi vouă. Apoi privindu-mă mi-a spus ceva parcă fără sens:
-Bucură-te, Marie... apoi după o pauză a continuat cu nişte versuri spuse ca o rugăciune:
"Biserica e, până sus, clădită/Iar înăuntrul ei stă gol altarul./Icoana aşteptată e ca darul/Urmând, cu drag, să fie zămislită./Şi preotul e-n naos, cu speranţa/Că întrupata-n ramă, Adorata/Va fi din rugă, să coboare, gata/
Şi să închidă, cu iubire, clanţa./Sunt zâmbete de îngeri pe fundaluri/Ce te aşteaptă vie şi întreagă/Ca Tu să fii în lume cea mai dragă/Şi-apoi să te înalţi pe piedestaluri./Şi chipul să-ţi rămână ca o floare/În fresca rece dar atât de dulce/Şi ochii tăi, în veci, să culce/Tot răul lumii de sub soare."
Am tăcut infiorată. Parcă asistam la un ritual necunoscut. Ne-a invitat în biserică dar ne-a condus pe uşa din faţă. O rază de soare, în apus, însângera o icoană. Mi-am ridicat privirea spre locul în care "pictorul" îmi schiţase portretul. Era întuneric şi nu am văzut nimic.
-Părinte, am venit pentru botezul fiului nostru.
-Lăsaţi copii să vină la mine, a spus Mintuitorul. E binecuvântat fiece părinte ce-şi aduce copilul pentru botez, în casa Domnului.
Am trecut pe la icoane, închinindu-mă. Mihai a vorbit cu preotul şi apoi s-a apropiat de mine.
-Hai să mergem acasă, ne aşteaptă copii, toţi copii!
Aveam o stare de emoţie puternică, o nelinişte ca înainte de a primi un dar. Am ajuns repede. Când eram la poartă, George l-a sunat pe Mihai să-l întrebe dacă mai întârziem mult.
-Suntem la poartă, ca Hanibal la porţile cetăţii...
Copii s-au îmbrăcat rapid, au predat "ştafeta" vie, pe Adam, şi au plecat cu maşina lui Mihai. Adam gungurea şi întindea braţele către Mihai."Bătrânul" l-a luat în braţe, ţinându-l la piept, ca o adevărată mamă.
Figura i s-a transformat şi a început să-i cânte un cântec de leagăn. Cântând, a început să lăcrimeze şi l-am lăsat în pace.
"Lacrimile trebuiesc plânse!"
Probabil că-şi amintea de George când era mic. Se plimba cu el în braţe, privindu-l atât de atent încât l-am asemuit "pictorului" de biserici. Adam a adormit iar noi am ieşit pe terasă. Era cald şi plăcut.Am tăcut amândoi îndelung. E singurul bărbat din viaţa mea cu care pot să tac, mult timp, şi cu care să comunic aşa, fără cuvinte. Simţeam cum mă năpădesc imagini din amintirile lui şi eu îl priveam cu drag. Sunt sigură că şi el "vedea" amintirile mele, nepovestite vreodată. Am simţit nevoia covârşitoare să-l îmbrăţişez şi, în aceeaşi clipă, el s-a ridicat şi ne-am îmbrăţişat. Eram un singur suflet în inserarea călduţă. Aveam senzaţia că în toată lumea existam numai noi doi. Încet-încet ne-am despărţit şi am pornit, de mână, la o plimbare prin curte. Şi pe Costel l-am iubit cu pasiune dar Mihai era cu totul altceva. Ne-am oprit pe marginea piscinei şi ne-am aşezat. Mihai a dispărut câteva minute şi s-a întors cu o tavă cu gustări, o sticlă de vin, dulce şi alb, şi două pahare. Am mâncat câte ceva şi am băut un pahar ăntreg cu vin, savurându-i aroma. Îmi era bine. Mi-aş fi dorit ca totul să ramână exact aşa pentru totdeauna. Mihai mi-a cântat o melodie de dragoste. Suna frumos şi versurile erau calde.
Tu ai compus-o?
-Nu. E o melodie atât de veche încât, cred că nici părinţii tăi nu se cunoscuseră la vremea când era şlagăr.
Liniştea nopţii nu era atinsă de nimic. Mihai s-a aşezat pe vine în faţa scaunului meu şi m-a privit în ochi. M-a mângâiat cu palma stângă pe obraz. Am simţit aceeaşi senzaţie pe care am trăit-o prima oară, cu el, la Snagov. O împletire de dorinţă, curiozitate şi nerăbdare. Mi-a "aplicat" acelaşi preludiu îngrozitor de lung şi mi-a stârnit aceeaşi reacţie de "nerăbdare".
''Să fie un "stil"?' Am intrat în casă. Într-un târziu, în timp ce eu citeam o carte "de hârtie", au venit copii. Apropos de "carte de hârtie", Mihai e cel care m-a învăţat să "gust" litera pe hârtie. Datul paginii, mirosul hârtiei, şi uneori a cernelii tipografice, dau un alt farmec actului de "a citi".Copii erau exuberanţi.
-Dalia, mama a plăcut-o foarte tare pe Ioana şi m-a întrebat dacă seamănă cu tine.
-Şi ce i-ai spus?
-Este ca o soră mai mică a mamei ei, i-am răspuns.
Iar mama..., şi acum tată, dă-te cocoş! mi-a replicat:
-Taică-tău a avut întotdeauna gustul femeilor frumoase şi a ştiut să aleagă, chiar dacă era un nasol.
Am rămas în aşteptarea altor comentarii şi mă gândeam că, în fiecare din noi, există o vanitate feminină,
indiferent de vârstă. M-a apreciat ca "frumoasă" pentru ca amândouă să avem loc în acelaşi "galantar".
Ioana nu-şi mai scădea entuziasmul faţă de mama lui George.
-Mama e o tipă trăznet, comunicativă, placută...La plecare mi-a spus că se bucură că de acum are şi o fată.
-Dar Costel?, am întrebat eu, cu o oarecare reţinere.
-Ei, îl ştii pe tata! L-a măsurat "golăneşte" pe George, au vorbit de sport şi au hotărât să se vadă, "ca băieţii", la o bere.
Mihai privea parcă din afară, ascultând uşor neatent. Părea că-şi ascultă propriile gânduri.
-Despre Adam ce le-aţi spus?
S-a lăsat linişte. Câteva secunde, în care nu se auzeau nici răsuflarile noastre. Doar o pasăre de seară se auzea cântând.
-Le-am spus, a spart tăcerea Ioana. Comentariile lor au fost diferite dar nu foarte măgulitoare la adresa niciunuia dintre voi. Tata cred că ştia despre Adam. Am simţit că iau foc.
-Care e problema lor?
George a preluat tema:
-Mama spunea că e de inţeles, la anii tatei, să nu mai aibă minte şi, să zică merci că a avut noroc să i se nască un copil sănătos.
Costel a comentat pe seama Daliei...
-Şi ce a spus domnul?
-Să-ţi reproduc? s-a băgat şi Ioana.
-Da!
-Femeie încăpăţânată, ca tot mereu. A mai vrut un copil şi l-a făcut. Nu s-a gândit de două ori şi l-a şi
"turnat", aşa, ca să-mi demonstreze că face totul cum vrea ea.
Parcă îmi răsuna în urechi glasul lui Costel, autoritar, de parcă ar fi dat sentinţe tot timpul.
Asta era una din trăsăturile lui, care mă fascinase încă din adolescenţă. Nu admitea replică şi nici refuz.
E aproape de miezul noptii. Mâine mergem la munte cu copii, cu toţi copii!
Viorel Gongu, Mogoşoaia.
-->
Comentarii
Lenuş, sau cine poate, vă rog ştergeţi postarea nesemnată. Am greşit şi am postat textul de 2 ori.
Mulţumesc!