Tăciune sunt, și ard în complemente grizonate,
Sau umbra unei molecule pierdută pe asfalt
Și nu știu sunt un val, pe-o mare moartă, sau doar mă scald
În orizontul cu obiecte abandonate.
Tăcerea, chiar dacă mi-o ștergeți de pe coala albă,
Renaște în alt loc, mai proaspătă, mai vie, mai... eu,
Descoperind trei note-ntortocheate la ateneu,
Unde singurătatea rebelă-ar rupe o salbă.
Cuvintele, foindu-se pe loc și în surdină,
Ar smulge clipei: lumină, încredere, speranță
Și eu, sosită de o săptămână din vacanță,
Aș rupe masca gri prinsă dincolo de cortină.
Sunt spectatorul mut? Sufleorul silabelor șterse?
Sunt vânzătorul de-anotimpuri fugite în trecut?
Nu sunt nimic! Poate... o șoaptă pe care-o persecut
Cu exigență, cu dorință și fapte diverse.
Coloană vertebrală aș vrea să-mi fiu sau infinit,
Însă mă bate vântul vieții dur, prăfuindu-mă
Pe chipul șifonat, obosit de ani; lovindu-mă
În inima ce-mi zace-n trupul tomnatic, ruginit.
Ce-mi mai rămâne din ce sunt? Cum pot să gestionez?
Cu o identitate ștearsă, cu umor negru sau
Poate degetul arătător îmi spune doar că stau
Pe propriul eu, cu bune, cu rele și-apoi creionez
Un anotimp, un an, un timp când fila din calendar
Nu mă-ntreabă câți ani am, ci dacă-s om, frunză, pană
Sau doar un punct ce pune spontan degetul pe-o rană.
Cine sunt eu? Răspunsul se-ascunde-ntr-un abecedar.
P.S. Mențiune - Mizil, 2020
-->
Comentarii
Felicitări!
Ești... Dorinel: un gingaș suflețel!