- Şi cum mai e la tine-n Suflet? auzii un glas şugubăţ.
- Ooo, bună întrebare! răspund şi încep să-mi râd în barbă, păi ce să-ţi spun, măi frate?
- Ei, dar ştiu că mi-ai găsit un apelativ super-fain. Îmi place la nebunie, dar scuză-mă că te întrerup, continuă, te rog.
- Păi cum ai fi vrut să-ţi spun? Dar în fine, dacă zici că-ţi place, renunţ la acest comentariu.
- Aha, deci îmi vei spune ce şi cum îţi mai este în Suflet?
- Păi, măi Suflete, nu cu tine vorbesc acum?
Nu mică îmi fu mirarea când îmi răspunse o altă voce, dar sobră:
- Nu vorbeşti cu mine, măi Pitic, vorbeşti cu Gândul.
Sincer, mă sperii acum şi continui nedumerit:
- Cum adică? Mă tem că nu-nţeleg. Păi eu nu gândesc acum? Cu care gând vorbesc?
- Gândul tău vorbeşte cu mine, Gândul, sării iarăşi şugubăţul. Nu ştiai că pentru fiecare om există două gânduri? Gândul fiecăruia şi eu, Gândul, care mă strecor în sufletele oamenilor. Eu vă dau vouă gândurile din care se nasc sau nu faptele voastre.
- Aha, înţeleg, am răspuns cu jumătate de gură, dar cine îmi spune Pitic?
- Eu, Sufletul tău îţi spun aşa, pentru că pe lângă mine eşti un pitic, răspunse glasul sobru.
- Cum adică? Chiar nu mai înţeleg absolut nimic!
- E simplu, continuă acesta, chiar dacă ţi se pare dificil. Eu sunt cel care îţi cară cele bune şi cele rele, în timp ce tu stai sau te plimbi pe unde îţi trebuie să ajungi sau pe unde-ţi vine. Gândul i le dă gândului tău şi el mi le aruncă aşa acum arunci tu cu pietricele în apă. Şi tu, şi toţi oamenii nu vă duceţi decât trupul pe două picioare sau cum poate fiecare în cazul în care nu le are bune sau chiar deloc.
Acum, chiar mi se tăie respiraţia şi inima mi se cuminţii câteva secunde, în timp ce uimirea mă stăpânea în întregime. Cum adică? Gândul şi gândul meu sau al fiecăruia? Şi sufletul? Şi trupul meu sau al oamenilor? Doamne, o iau razna! Cred că visez sau am înnebunit de-a binelea! Nu, nu! Nu aud eu toate astea, totul e doar nebunia mea!
- Hai, Suflete, lasă-l să-mi spună despre tine.
- Păi de ce vrei să-ţi spună despre mine? Ca să-i mai trimiţi alte gânduri, care să-l îndemne la fapte, după care să-mi dea bobârnace? Fii bun, dă-i pace!
- Da morocănos mai eşti! Lasă-l să-mi spună despre tine. Poate c-ai să te mai linişteşti, şi cine ştie? Vei avea motiv să-mi mulţumeşti!
- Eu să-ţi mulţumesc ţie? Că ţie, Gândule, îţi place doar să aţâţi, şi apoi îţi iei tălpăşiţa şi fugi! Şi eu rămân să-i aud pălăvrăgelile şi să mă necăjesc!
Ascult gâlceava lor sau a mea, uimit. Nu-mi vine să cred. Am înnebunit eu sau gândurile si sufletul meu o iau razna? Dar pentru că nu-i mai suport, strig la ei:
- Hei, voi! Ce v-a apucat? Mă doare capul din cauza voastră! Mai tăceţi din gură!
- Aoleu! Aşa repede te-ai enervat? mă-ntreabă Gândul şi continuă să-mi spună, să ştii că nu plec de lângă tine până nu-mi spui ce mai face Sufletul tău.
- Of! Ce să-ţi spun?
- E bine, fericit, sau trist, amărât? Spune-mi despre bucuriile şi supărările lui.
- Nu ştiu nici eu cum este. Când e bine, când nu este. Dar asta e viaţa.
- Hai, spune-mi. Te ascult cu atenţie.
Simţii cum îmi bate inima dintr-o dată, dar continui să vorbesc:
- Îi este bine în mare. Adică, vreau să spun că nu se mai plânge din orice motiv, ca altă dată. Dar tot ţine cont de ce-i în jurul meu, că sufletul nu mi se poate schimba, e mereu acelaşi. De exemplu, băltoaca aia mare de lacrimi s-a mai uscat, e mult mai mică, dar e acolo într-un colţ din mine. Am bătătorit-o şi s-a uscat în jurul ei, şi o plimb după mine, mergând apăsat, înainte. Şi în timp, a dat roade, am ajuns să îmi fie bine. Viaţa nu-mi mai este aşa de grea, chiar mi se pare frumoasă, şi cu rost. Sunt mulţumit de mine însumi, cred.
Liniştea se aşternu în jurul meu, nu mai auzeam nimic. Ciulind atent urechile, deodată îmi vorbi Sufletul:
- Vezi? Ai fost puţin în mintea lui şi-ai fugit! Şi eu trebuie să-i răspund acum, în loc să stau liniştit în inima lui!
- Ce să-mi răspunzi, măi Suflete?
- Măi, Pitic! Am să-ţi spun că nu mai pot, dacă o iei iarăşi pe cărări şi te rătăceşti cum ai mai făcut-o de-atâtea ori! M-am săturat să mă doară, ba de una, ba de cealaltă!
- Păi ce m-aş face eu, măi Suflete? Că eu, fără tine, sunt ca frunza de toamnă, desprinsă de pe creangă. Vântul şi ploile m-ar nimici şi soarele m-ar topi cum se topeşte lumânarea arsă! Nu mai pune şi tu la suflet, toate alea!
- Ce tot vorbeşti acolo, omule? Vezi că nu eşti sănătos la cap? Cum să nu mai pun la suflet, toate alea? Or fi ele gândurile de două sau de mai multe feluri, dar eu sunt singurul, de un singur fel în inima ta! Aşa că ai grijă de mine, că se supără Cel de Sus o dată şi mă ia la El într-o zi, şi atunci să te văd! Şi nu-l mai băga în seamă pe Gând, şi nici gândurilor tale nu le mai da atâta atenţie, pentru a le arunca la mine! Că pe apă nu o doare când primeşte pietricele, dar pe mine mă dor toate care le gândeşti şi le faci!
- Offf!
- Ce, offf! Acum ce faci? La ce mă faci să suspin? Vrei să crească iar băltoaca? După ce-ai bătătorit-o atâta timp şi-ai uscat-o, vrei să fie la locul ei?
- Nuuu! Nu vreau! izbucni, apoi tăcui câteva clipe, şi continuai, voi avea grijă de tine, Suflete. Voi merge înainte, te voi asculta.
Terminându-mi promisiunea, îl auzii din nou pe şugubăţul Gând râzând de mine, dar de data asta nu-i mai dădui importanţă. Dar mi-e teamă că nu ştiu cât voi putea să-l ignor. Doamne, dă-mi puterea să mă pot ţine de promisiune cât mai mult timp! Că pentru întodeauna nu pot să te rog, că ştiu că nu voi putea.
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii
Interesantă analiză! Felicitări!
Lecturat cu mult drag!