Costumul ţărănesc reprezintă unul dintre cele mai vaste şi în acelaşi timp mai complexe domenii ale artei populare româneşti. În cazul lui, nu este vorba de un singur „gen” de artă, folosind o anume materie primă prelucrată în una sau mai multe tehnici specifice, ci ne aflăm în faţa unui ansamblu artistic la alcătuirea căruia participă materii prime diferite şi bineînţeles tehnici distincte. Costumul tradiţional este asamblat dintr-o multitudine de piese, după reguli moştenite din vechime de colectivitatea care îl poartă. De aici decurge specificitatea naţională, provincială, regională, zonală sau chiar comunală (locală) a costumului popular. Adaptat condiţiilor de mediu, determinat de împrejurările istorice şi de cele sociale, portul popular românesc este de o remarcabilă unitate în ceea ce priveşte elementele sale fundamentale. Unitatea de fond apare ca fiind esenţială atât pentru orice cercetător ca şi pentru privitorul obişnuit, atunci când ne referim la structura ansamblului, materiile prime folosite, cât şi la croiul pieselor de bază, cum este de pildă „cămaşa”. Dar, în acelaşi timp există şi o diversitate reală a portului nostru tradiţional, care manifestă multiple variante locale, „zonale”, exprimate prin ornamentica şi cromatica pieselor sale componente.
Cea mai veche mărturie materială a reprezentării unor elemente de port pe teritoriul românesc este aceea a unor statuete din lut, înfăţişând femei îmbrăcate în cămaşă, catrinţe şi „bete”, cu unele detalii ornamentale, descoperite în necropola de incinerare a staţiunii arheologice de la Cârna din sudul Olteniei. Aceste statuete, folosite în ritualurile de incinerare, aparţin triburilor dunărene cu elemente indo-europene de tip iliro-tracic, perioada mijlocie a epocii bronzului, datate între anii 1500-1200 î.e.n., „ce sunt ipoteze de lucru pentru analiza istoriei portului popular românesc” Acestora li se adaugă unele documente materiale privind utilizarea şi prelucrarea cânepei şi inului, găsite în staţiunea epocii de bronz de la Seaca de Vale şi atestările istoricului Herodot cu privire la larga folosire a broderiilor în portul trac. Documentele privind portul populaţiei autohtone geto-dace reapar, pe linia acelealşi filiaţii autohtone, clar vizibile şi concludente, prin basoreliefurile Columnei lui Traian de la Roma şi ale monumentului de la Adamclissi (sec. II e.n.) cu reprezentări ale populaţiei geto-dace cu port specific. Se conturează astfel importante mărturii privind portul băştinaş.
Dar despre un port popular românesc se poate vorbi, bineînţeles, abia după formarea poporului român. De-a lungul Evului Mediu, mărturiile sunt numeroase, şi ne dau informaţii în ceea ce priveşte structura şi evoluţia portului popular românesc. Amintim reprezentările grafice de ţărani români în port popular în lupta de la Posada (1330) aflate în “Cronicum Pictum Vindobonense” de la 1358; reprezentări de femei în costume populare în picturile monumentelor istorice şi de artă, cum sunt bisericile din Stei Sângiorgiu – Hunedoara (1409), Rîbiţa – Oltenia (1417) şi în documentele scrise medievale. Acestea sunt completate mai târziu, în sec. al XIX-lea de foarte preţioase impresii ale călătorilor străini prin Ţările Române; precum şi de schiţe, acuarele şi gravuri ale unor pictori români şi străini ca: Fr. Neuhauser, M. Bouquet, Raffet, Carol Popp de Sztmary, Trenk, Th. Aman, care ne-au lăsat extrem de importante documente privind portul românesc.
Mai multe aflaţi de pe:
http://www.crafts.ro/Web%20test%201/Proiecte%20Implementate/Jocul%20De%20Acasa%20Moldova/index2_cercetare.htm
Cea mai veche mărturie materială a reprezentării unor elemente de port pe teritoriul românesc este aceea a unor statuete din lut, înfăţişând femei îmbrăcate în cămaşă, catrinţe şi „bete”, cu unele detalii ornamentale, descoperite în necropola de incinerare a staţiunii arheologice de la Cârna din sudul Olteniei. Aceste statuete, folosite în ritualurile de incinerare, aparţin triburilor dunărene cu elemente indo-europene de tip iliro-tracic, perioada mijlocie a epocii bronzului, datate între anii 1500-1200 î.e.n., „ce sunt ipoteze de lucru pentru analiza istoriei portului popular românesc” Acestora li se adaugă unele documente materiale privind utilizarea şi prelucrarea cânepei şi inului, găsite în staţiunea epocii de bronz de la Seaca de Vale şi atestările istoricului Herodot cu privire la larga folosire a broderiilor în portul trac. Documentele privind portul populaţiei autohtone geto-dace reapar, pe linia acelealşi filiaţii autohtone, clar vizibile şi concludente, prin basoreliefurile Columnei lui Traian de la Roma şi ale monumentului de la Adamclissi (sec. II e.n.) cu reprezentări ale populaţiei geto-dace cu port specific. Se conturează astfel importante mărturii privind portul băştinaş.
Dar despre un port popular românesc se poate vorbi, bineînţeles, abia după formarea poporului român. De-a lungul Evului Mediu, mărturiile sunt numeroase, şi ne dau informaţii în ceea ce priveşte structura şi evoluţia portului popular românesc. Amintim reprezentările grafice de ţărani români în port popular în lupta de la Posada (1330) aflate în “Cronicum Pictum Vindobonense” de la 1358; reprezentări de femei în costume populare în picturile monumentelor istorice şi de artă, cum sunt bisericile din Stei Sângiorgiu – Hunedoara (1409), Rîbiţa – Oltenia (1417) şi în documentele scrise medievale. Acestea sunt completate mai târziu, în sec. al XIX-lea de foarte preţioase impresii ale călătorilor străini prin Ţările Române; precum şi de schiţe, acuarele şi gravuri ale unor pictori români şi străini ca: Fr. Neuhauser, M. Bouquet, Raffet, Carol Popp de Sztmary, Trenk, Th. Aman, care ne-au lăsat extrem de importante documente privind portul românesc.
Mai multe aflaţi de pe:
http://www.crafts.ro/Web%20test%201/Proiecte%20Implementate/Jocul%20De%20Acasa%20Moldova/index2_cercetare.htm
-->
Comentarii
Vezi mai multe video din diverse