CREDINȚA ȘI PĂCATUL continuare

[Maria Niculescu]

Pe când iubitu-i se găsea pe drum,
Frumoasa fată-i deplângea declinul:
"-Aş vrea, cum oare, găndu-i să-i îndrum
Şi suferinţei să găsesc alinul?
Voi, Soare, Lună, Stele şi voi, Zori,
În locu-mi ce aţi face - Doru'-Amorul,
Pierduţi de-ar fi, aiurea, călători?
Putea-voi să le curm - noptatic - zborul?
Cât sunt neputincioasă! Tare-aş vrea
Iubitului să schimb reaua părere,
Simt sfâşiată inima şi grea,
Pe lume, ce mi-e scump, în Lume piere!"
Spre locul cu pricina-n pas grăbit
Porni, îndată, în durerea-i mare.
Va să se-opună, spre-a nu-i fi robit,
Iubitul, de malefica Trădare.
Plângea şi se ruga,frumoasa-n mers:
"-O, Doamne, cu puterile-Ţi divine,
Răstoarnă şi Pământ şi Univers,
Fă astfel, voia lui să nu se-mpline!"
Acum, băiatul, îşi făcu îndemn.
Bătrânu-l aştepta, se înţelege,
Avea un aer rece şi solemn:
"-Al Desfrânării, iată-te, dar, Rege!
Îmi pari - îi zise-n urmă - covârşit;
Gândeam că veţi veni, cu mult, devreme.
În Lumea desfrânării, în sfârşit,
Cunoaşte-vei Trăirea, nu te teme!
Te vreau mai dur şi mai convingător -
Vei fi, de-acum-nainte, mâna-mi dreaptă,
De taină-al meu prieten şi-ajutor:
Sunt suflete pierdute ce ne-aşteaptă!
Eu nu voiesc promisuri, ci dovezi,
Avut-ai lângă tine ceea fată;
Pierdută-i printre degete, cum vezi
Şi şanse nu-s spre-a fi recuperată.
Pe viaţă, dar, rămâne-vei dator,
Condus nu te lăsa de sentimente;
Îţi fie Raţiunea-ndrumător,
Obstacole sunt multe şi-aparente.
Gândeşte, nu o dat', de mii de ori
De vrei să faci un lucru cum se cere;
Momentul nu-i ca să comiţi erori,
Impune-te şi vei avea putere!
E foarte greu, nu-i glumă de glumit:
Cu sufletele încă necorupte -
Ce-şi leagă existenţa de un mit -
Va trebui să ducem aspre lupte.
În mine vreau să fii încrezător
Şi vom zădărnici de-acum-nainte
Tot ceea ce, Divinul Creator
Va încerca-n Lucrarea Sa cuminte.
Vom fi, de mare faimă, grădinari,
Sădi-vom, aşadar, Nimicnicie;
Cu-ai noştri semeni nu vom fi avari,
Îi vom hrăni, cu ură, din pruncie.
Învaţă tot ce fac şi tot ce spun,
Mânjeşte-n jur cu tină şi cu zgură,
Dureri ce nu se spală cu săpun,
Stropeşte cu venin, peste măsură!
Cerca-vom să distrugem tot ce-i Sfănt!
Te temi, cumva? Nu-i o filozofie
Ca să aducem Iadul pe Pământ:
Desfrâu şi băutură va să fie!
În fine, peste timp ai să înveţi;
Iubiri, vom destrăma, fără de vină,
Vom fi ai Lumii dascăli şi profeţi
Şi-om face Intuneric din Lumină!
De parte-ne avea-vom mulţi adepţi,
Acum e timp, cât omenirea-i slabă,
Să nu apuce Lumea celor Drepţi,
Ne pune-vom, dar, serios, pe treabă.
Cumva eşti întristat, al meu amic?
Ci nu privi în jur cu foc şi pară!
Suntem şi unul şi-altul de nimic,
Pierdut-am, dragul meu, o pradă rară!
Eh! nu-i nimic, recupera-vom, dar
A mea ieşire nu lua în seamă.
Ci munca să nu-ţi fie în zadar,
Vor fi cu carul victime, n-ai teamă!
Îi spuse-apoi-"-să mergem", când, deodat'
Balauri, norii, s-au pornit călare,
De albe suliţi, 'Naltul fu brăzdat,
Tăind în sus şi-n jos cu-nverşunare,
Iar vânturi, ca turbate, s-au stârnit
Desţelenind tot ce le sta în cale
Cu-o furie de nemaipomenit,
Lăsând în urmă-le Pustiu şi Jale;
Şi, Negurile-Soarele-au furat,
Cu el odată-a fost furată Luna,
Iar Timpul se opri în loc, mirat:
"-Putea-voi, oare,-acoperi lacuna?
Şi-n cel vacarm fără de precedent,
Urlânde valuri se loveau de stâncă,
Se zvârcoleau, se năpusteau, torent,
În Marea tulburată şi adâncă.
Era-mprejurul spăimântat şi tern.
Albastrul, colorat era, de sânge,
Părea că se-ntronase crud Infern,
Iar Zarea-ncercănată prinse-a plânge;
Pământ şi Cer, ca dup-un cataclism,
Alura şi-au schimbat-o peste poate:
Plutea un aer plin de Pesimism
Terorizând fiiri nevinovate.
Şi Calmul, Firea toară,-a-nstăpânit
Cu influenţa-i binefăcătoare,
Ştergând obrazu-i negru de mâhnit,
A' Cerurilor, scăpărând, amnare.
Încet, încet, peste cernit cuprins,
Se coborî, a Soarelui Lumină;
Încet, cu teamă, toate s-au destins:
Nu se ştia ce va mai fi să vină.

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]