crepuscul
ca un domn din bizanț cobora peste deal
cu armuri și cu haine cusute de meșteri făurari,
soarele toamnei, pârguit într-un galben-auriu,
freamătul lui de sfârșit de combustie
îneca într-un râu liniștit, curgere diluviană,
clipele mele de taină care pluteau în abis.
se lăsa amurgul peste dealuri,
lâncede litografii în culori pastelate,
care veneau din zăvoaie, de pe costișă,
din munți, din cerul înalt și din sentimentele mele.
toate se pierdeau într-un fum, într-o ceață
ce învăluia zarea cu o maramă turcuaz
din bazarele constantinopolului
cu care se înfășoară cadânele, ascuzându-și fața.
noaptea descria umbre prin delicatul hotar mișcător
al privirilor mele și scria pe cer
un străvechi cântec al nestatrorniciei.
în orgia aceasta crepusculară tu erai lângă mine,
treceam amândoi printre plopii tineri
ce ne ridicau în cale arcuri de triumf ale dragostei,
eram doi regi peste această vrajă
plecați din lumea reală spre visele noastre,
începusem să cântăm și să jucăm triviale menuete
cu năluci de plumb, ieșite dintr-o luciferică închipuire.
era o aritmetică sentimentală
în care număram stelele, zilele și nopțile petrecute împreună,
luna colerică se dezbrăca precum își arunca hainele desdemona,
era balerina care ne prezenta un spectacol fantastic,
gratis, pe o scenă imensă,
la sfârșit ne făcea cu ochiul și se ascundea în perdeaua norilor.
noi ne unisem într-un sărut la poarta raiului,
rege și regină culegând anateme
din frumoasa poveste a îndrăgostiților adam și eva.
ce frumos e să uiți că trăiești pe pământ,
s-o iai razna acolo unde se sfârșește uscatul și marea
cu iubita în brațe, plutind prin apele parfumate ale dragostei,
să-i tulburi somnolențele umărului cu buzele tale,
așa cum făceai ca liceean prin parcurile tinereții tale.
dragostea curge ca un vin vechi prin mădularele noastre,
răscolind paradisuri pierdute, risipite, regăsite,
va trebui să săpăm zeci de fântâni până dăm de izvorul ei
și atunci când am dat, izvorul este dulce-amar
și apa lui trecătoare ca o boare-n pragul unei răscolitoare dimineți,
apoi vin amurguri de tristeți în care ne îngropăm sufletele,
ora tristă și pustie noapte în care ne lingem rănile,
ca o leoaică după o cruntă luptă cu șacalii.
și totuși…din acest decor penitent ne revenim și o luăm de la capăt.
duminică, 19 august 2012
-->
Comentarii
Multe mulțumiri Camelia.
Frumos crepuscul, felicitari, domnule Bucovu, pentru acest graitor poem!