09. (poezie, cyberpoem)
~ ciclu cenușa veacurilor lungi ~
însemnări lirice pentru ultimii păstrători ai luminii din lindon
Motto: „timpul este un fluviu leneș care ne înconjoară dar nu reușește să ne tragă în adâncurile lui nuanțate, stăm pe terasele de piatră și privim cum stelele își schimbă poziția pe bolta obosită a nopții.”
cronica ultimei alianţe
ostașilor care au căzut pe dagorlad
mâine vom păși pe câmpul plin de moarte și cenușă
strâng la piept mantia roasă de atâta drum
sunt doar un tânăr ostaș din ținutul cald al gondorului
și nu înțeleg de ce trebuie să pierim aici
coiful de fier îmi pare greu și prea rece pe frunte
aici pe câmpiile din dagorlad aerul are miros de pucioasă
acasă în sud livezile sunt pline de roade acum
soarele mângâie blând zidurile albe din dor-en-ernil
iar mirosul mării se simte în fiecare dimineață curată
aici pământul e negru și mort sub cizmele noastre grele
îmi amintesc de zâmbetul mamei la plecare
ea mi-a spus să mă întorc înainte de culesul viilor
tabăra tace sub cerul de plumb al nopții de dinaintea luptei
rugurile ard mocnit lăsând un fum înecăcios și gri
lângă mine un elf bătrân își curăță sabia de argint
el nu pare să aibă frică în ochii lui ca marea
eu tremur la fiecare foșnet al vântului prin mărăcini
purtăm în suflet o iarnă timpurie deși e încă vară
o vară de ieri pierdută pentru totdeauna în zgomot de arme
mâine vom înfrunta umbra care crește în răsărit
dar eu nu vreau decât să văd din nou râul anduin
să înot în apele lui repezi și pline de viață curată
să uit de sulițe și de stindarde strigătoare de război
suntem atât de mici în fața acestei istorii crude
fiecare stea care apune pare o lumânare aprinsă
pentru sufletul meu care s-ar putea să rămână aici
îngropat sub mâlul mlaștinilor pline de săgeți oarbe
dacă voi cădea cine își va mai aminti numele meu
un simplu soldat pierdut printre mii de chipuri de bronz
regii își pregătesc discursurile mari și maiestoase
ei vorbesc despre onoare și despre alianța nemuritoare
dar mie îmi e frig și mi-e dor de pâinea caldă de acasă
de focul din vatră și de liniștea serii din grădină
aud în depărtare zgomotul scuturilor inamice pe stâncă
este un sunet metalic ce îți gheață sângele în vine
strâng în pumn o mână de țărână uscată și goală
aceasta nu e glia mea sfântă ci un pământ blestemat
rugăciunile mele se pierd în zgomotul vântului de miazănoapte
nimeni nu ne va salva dacă liniile noastre se vor rupe
mâine vom deveni doar o cifră într-o cronică veche
scrisă de scribi care nu au văzut niciodată mlaștina.
oamenii și elfii stau umăr la umăr în această beznă deasă
părem statui de piatră gata să fie sfărâmate în bucăți
frica mea e abstractă dar devine reală când privesc zarea
acolo unde ochii roșii veghează din turnurile mari de fier
nu există glorie în a muri departe de casă și de cei dragi
păstrez în minte chipul fetei care mă așteaptă la fântână
ea nu știe că rochia ei albă e ultima mea ancoră în viață
soarele răsare încet aducând o lumină bolnavă peste dagorlad
strigătul de luptă se aude și pământul începe să tremure
îmi pun coiful pe cap și pășesc înainte cu ochii închiși
fie ca zeii să aibă milă de sufletul unui tânăr din sud
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii