12. (poezie, cyberpoem)
~ ciclu cenușa veacurilor lungi ~
însemnări lirice pentru ultimii păstrători ai luminii din lindon
Motto: „timpul este un fluviu leneș care ne înconjoară dar nu reușește să ne tragă în adâncurile lui nuanțate, stăm pe terasele de piatră și privim cum stelele își schimbă poziția pe bolta obosită a nopții.”
rătăcitorul singuratic din pustietăţile de miazănoapte
pentru rătăcitorii fără de regat
umbra serii se așterne grea peste drumul vechi și părăsit
la marginea pădurii de brad doi oameni se opresc în tăcere
pelerinele lor cenușii sunt roase de vreme și de vânturi
nimeni nu vorbește dar privirile lor spun o poveste lungă
o scânteie de foc se aprinde sub crengile uscate și reci
aerul de miazănoapte aduce un fior de gheață curată
suntem rătăcitorii singuratici ai unui regat fără de nume
păstrăm secretele unui neam mare sub haine sărace
o întâlnire nocturnă la hotarul dintre viață și moarte
gesturile sunt mărunte dar pline de înțelesuri vechi
aici în pustietate fiecare umbră poate ascunde un inamic
străinul își dă gluga la o parte în lumina slabă
chipurile lor par sculptate în piatră de munte dură
se aude doar trosnitul lemnelor aprinse în beznă
purtăm în ochi reflexia unor stele care nu mai apun
dúnedainii nu mai au cetăți dar au rămas stânci de veghe
un dialog șoptit începe sub bolta grea a nopții
orizontul este negru dar speranța rămâne ascunsă
nimeni nu știe că sub aceste pelerine ruginite de ploi
se ascunde sângele regilor de altădată din vest
o vară de ieri îngropată sub zăpezi de miazănoapte
păstrăm tăcerea ca pe o armă de apărare supremă
drumul părăsit este singura noastră casă de mult
numărăm pașii inamicului prin foșnetul frunzelor udate
suntem rătăcitorii fără coroană ai acestui pământ obosit
sugestiile sunt subtile în fiecare cuvânt rostit încet
se apropie un veac al marilor bătălii de fier
trebuie să păzim granițele nevăzute ale lumii bune
noaptea se adâncește și gerul strânge țărâna uscată
focul se stinge încet lăsând doar un fum subțire și gri
oamenii din sate dorm fără să știe cine îi apără în umbră
mândria noastră nu are nevoie de cântece și de laude false
purtăm povara unei genealogii sfinte în deplină singurătate
fiecare întâlnire secretă este un nod în firul istoriei
cinematic și misterios peisajul ne înghite trupurile obosite
rămânem doar noi și stelele reci de deasupra pustietății
nu există odihnă pentru cel ce nu are un tron pe pământ
pășim din nou în întuneric fără să lăsăm urme pe poteci
păstrând vie amintirea unui regat ce va renaște din cenușă
ora ceasului din urmă bate în inima nopții de argint
semnele sunt clare în mișcarea norilor de pe cer
rătăcitorul singuratic își strânge cizmele de piele veche
izolați în propria noastră datorie sfântă mergem înainte
pustietățile de miazănoapte sunt aspre dar ne sunt fidele
nu cerem nimic de la lumea care se prăbușește în est
purtăm în suflet o vară eternă pe care nimeni nu o vede
fiecare pas în zăpadă este un jurământ nescris în cărți
întâlnirea nocturnă se termină în tăcere deplină și grea
rămâne doar gustul de praf și de libertate pe buze
suntem rătăcitorii fără de regat dar cu spiritul liber
istoria ne va găsi pe meterezele nevăzute ale lumii noi
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii