Închid ochii și parcă văd
căderea mea abruptă
îmbrățișez țărâna pătată
pe alocuri cu vreo două fire
de iarbă palidă evadată din
arsoarea razelor ce pocnesc
ca biciul din toate părțile
viața cu picătura ei de fericire
bolile care zgrârâie îndelungat și apăsat
îmbinând urâtul cu răul făcându-i tiv
trupului uman care își zbiară durerea
în tăcerea din spatelele privirii unei
vulpi bătrâne ce ne urmărește
dintr-un colț ce ține cu experiență
pe umeri veșnicia și pașii nesimțiți
ai timpului surdo-mut și indiferent.
Mă ridic repede în picioare să
tranșez durerea cu lama celui mai
mai mare și oribil pumnal care-mi
sfârtecă măruntaiele dănd putere
mușchilor și sângelui care curge
ca apa prin mine și urlu la vulpe și ea
îmi râde-n față șoptindu-mi la ureche
c-am învins-o acum dar că altă dată
va mânui ea uneltele groparilor și că
nu voi mai putea să mă ridic
nici în picioare nici în cap.
O privesc cu teamă și cu inima
cât un punct din mine fiindcă
știu că așa îmi va face
că voi muri și că trupul meu va
deveni frate de cruce cu
milioanele de oseminte ce deja
i-au trecut pe dinainte în timp
ce sufletele au devenit
pelerini printre stele și spațiu.
Mihaela Moșneanu
-->
Comentarii
Frumos!