08. (cyberpoeme, cyberproze, dramaturgie)
~ ciclul Zodiacul Miresmelor Eterne ~
Orbita senzorială a spiritului uman
Motto: „Pământul nu se rotește în jurul soarelui, ci în jurul unui bujor gigantic. Fiecare lună este o nouă halucinație olfactivă prin care universul ne șoptește că suntem, în sfârșit, acasă.”
Această piesă de teatru abstractă, intitulată „Simfonia de Mercur a Florarului”, este o explorare a stării de suspendare olfactivă. Într-un act unic, timpul și spațiul sunt anulate de miresmele lunii mai.
Simfonia de mercur a florarului
Piesă de teatru abstractă într-un act
personaje:
- Călătorul: Un bărbat îmbrăcat într-un pardosiu din ziare vechi, purtând o servietă din care ies aburi de liliac.
- Ceasul Lichid: O entitate acoperită complet de o mantie argintie, care se mișcă lent, ca și cum ar înota prin aer.
- Ecoul (voce off): O voce de femeie care pare să vină din interiorul florilor.
Cadrul:
Scena este acoperită cu un strat gros de pământ roz. În centru, un bujor gigantic (3 metri înălțime) pâlpâie ca un neon. Din tavan atârnă sute de ceasuri deșteptătoare care picură lent un lichid auriu în cupe de cristal. Fundalul este o pânză care își schimbă culoarea de la verde electric la indigo, în funcție de intensitatea „parfumului”.
Scena I: Întrârzierea în parfum
(Lumina se aprinde brusc. Călătorul stă în genunchi, încercând să prindă în mâini aburul care iese din propria servietă. Se aude un sunet de metronom care se topește, devenind un gâlgâit dulce.)
Călătorul: (strigând) Unde este mirosul de opt dimineața? Am ieșit din casă pe o stradă care mirosea a cafea și asfalt umed, dar aici... aici totul miroase a „prea mult”. Cerul miroase a gutui uitate în pod, iar picioarele mele s-au scufundat în acest pământ care are iz de migdale amare!
Ecoul: (șoptit) Ești în Mai, străine. Aici, busola nu arată Nordul, ci arată unde a înflorit primul salcâm al lumii.
Călătorul: (deschide servieta; din ea zboară fluturi de hârtie care miros a liliac) Documentele mele! Toate rapoartele despre eficiență s-au transformat în polen! Cum voi mai putea dovedi că exist dacă nu mai am orele de marcat pe fișă?
(Intră Ceasul Lichid, alunecând pe scenă. Mantia lui argintie lasă o dâră strălucitoare pe pământul roz.)
Ceasul Lichid: Eficiența este o boală a celor care nu au curajul să miroasă ploaia înainte ca ea să cadă. În această lună, eu nu mai bat secunda. Eu bat ritmul în care se deschide o petală de bujor. (Se oprește în fața Călătorului). Știi ce miros are cifra șapte în luna mai?
Călătorul: Cifra șapte? Șapte e ora la care sună alarma... Șapte e fix, rece, metalic.
Ceasul Lichid: Greșit. În mai, șapte miroase a iarbă tăiată la marginea universului. Este un miros verde-acid, care îți arde plămânii cu amintirea unei copilării pe care n-ai avut-o niciodată. Atinge-mă.
Scena II: Metamorfoza olfativă
(Călătorul atinge mantia Ceasului. În acel moment, lumina devine de un violet orbitor. Muzica de fond devine un amestec de sunete de insecte și viori acordate invers.)
Călătorul: (transfigurat) Simt cum degetele mi se transformă în tulpini... Nu mai simt greutatea corpului. Miroși a... a oglinzi vechi și a miere sălbatică.
Ceasul Lichid: Sunt timpul care a obosit să mai fugă. M-am oprit în acest mai etern pentru că parfumul de salcâm este prea greu pentru a fi purtat în viteză. Salcâmul, călătorule, este mirosul care oprește inima lumii. E dulcele care te sufocă, e zahărul care se cristalizează pe visele tale.
Călătorul: (se ridică și începe să danseze un vals dezarticulat) Dacă timpul s-a topit, înseamnă că suntem liberi? Sau suntem prizonieri în această sferă de liliac?
ECOUL: Sunteți prizonierii propriei respirații. Fiecare inspir e o nouă viață, fiecare expir e o toamnă evitată.
Scena III: Jertfa bujorului
(Bujorul gigantic din centru începe să se deschidă cu un sunet de tunet înfundat. Un praf roșu inundă scena.)
Călătorul: (tușind polen) Miroase a fier! Miroase a sânge amestecat cu mătase! Ce se întâmplă?
Ceasul Lichid: Este jertfa Florarului. Pentru ca tu să simți această mireasmă, un întreg minut trebuie să moară zdrobit între petale. Bujorul nu e o floare, e un motor care arde secundele pentru a produce acest parfum roșu. Este mirosul pasiunii care nu are obiect, al dorinței care se hrănește cu propria absență.
Călătorul: (se prăbușește la baza bujorului) E prea mult! Vreau înapoi în lumea mea de beton! Vreau mirosul de eșapament și de hârtie de birou! Aici... aici mă pierd. Mă dizolv în acest Mai care mă devorează cu fiecare moleculă de ozon.
Ceasul Lichid: (se apleacă asupra lui, acoperindu-l cu mantia argintie) Nu există „înapoi”. Odată ce ai mirosit inima lunii mai, vei purta acest polen în vene pentru totdeauna. Vei merge pe străzi de asfalt, dar plămânii tăi vor căuta mereu liliacul electric. Vei fi un străin printre oameni, un om care miroase a eternitate suspendată.
(Lumina scade treptat până când rămâne doar strălucirea bujorului. Călătorul nu se mai vede sub mantia argintie. Se aude doar sunetul unei picături de cristal căzând într-o mare de miere.)
Cortina se lasă lent.
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii