04. (proză, legende)
~ Cartea Timpului și a Pământului ~
Rostiri Românești de august
Culesul mătrăgunei şi Praznicul Boalelor (Gorj)
Motto:
„Mătrăgună, doamnă mare,
Ieși din rouă și pierzare,
Pământului argint îi dau,
Leacul bun din codru-l iau.”
– Cântec de leac de pe valea Tismana
În a șaptea zi a lunii lui Gustar, când aerul dimineții abia prindea a se rumeni deasupra Parângului, o liniște adâncă plutea peste satul Arcani. Era Praznicul Boalelor, o zi de mare tăinuire și teamă pentru tot Gorjul de sub munte. În această dimineață sfântă, înainte de a se ridica soarele deasupra culelor boierești, nimenea nu avea voie să lucreze în ogradă ori să strige prin curte. Se credea din bătrâni că în acest ceas de iulie târziu, roua de pe iarbă poartă o putere magică maximă, iar plantele culese acum au darul de a tămădui cele mai grele suferințe ale trupului și de a goni moroii care pândesc mana vitelor.
În sat trăia o muiere bătrână pe nume mătușa Floarea, căreia oamenii îi ziceau în șagă Vremuitoarea, fiindcă știa ca nimeni alta mersul ierburilor de leac și tainele descântecelor vechi. Ea avea un nepot destoinic, pe flăcăul Stancu al lui Radu, un băiat înalt și dârz care păzea ocoalele cu bota de gorun. Stancu o iubea pe Maria, fata unui argat sărac, o copilă cu ochii negri ca murele de munte. Se pregăteau tinerii de cununie, dar o boală ciudată, adusă de un zăduf nefiresc al lui Gustar, o lovise pe fată la laviță, lăsând-o fără vlagă în oase și cu fața palidă ca ceara de albine.
Stând în pragul bordeiului, când ciorile abia prindeau a cheltări prin zăvoaie, bătrâna Floarea își potrivi marama de borangic pe umeri, luă în mână o trăistuță de piele și o monedă veche de argint sfințită la biserică.
– Măi Stancule, fecior, glăsui bătrâna cu vocea sugrumată de îngrijorare, privind spre Pădurea de Gorun ce se zărea în negură, trezește-te iute și ia bota! Mergem în inima codrului, acolo unde mătrăguna și măselarița cresc la umbra stâncilor mari. Trebuie să culegem ultimele plante de leac pe rouă curată, înainte ca soarele să le usuce puterea. Și ia seama bine: când om smulge rădăcina mătrăgunei, trebuie să lăsăm moneda asta de argint în țărână, ca plată ritualică pentru pământul-mamă, altfel leacul se preface în venin și o pierdem pe Maria!
Stancu sări iute de pe laviță, își strânse chimirul lat de piele și porni în urma bunicului, simțind cum fiorul speranței și al spaimei îi clocotea în vine în răcoarea dimineții.
Părinții oierilor din Arcani știau bine că poteca ce ducea spre inima Pădurii de Gorun era plină de primejdii la revărsatul zorilor, când umbrele moroilor încă mai pluteau pe sub bolțile verzi. Stancu și mătușa Floarea înaintară iute prin desiș, cu opincile îmbibate de roua cea grea și rece a lui august, până ce ajunseră într-o vâlcea ascunsă, unde soarele nu bătuse niciodată direct. Acolo, la rădăcina unui stejar bătrân, zăriră tufa mândră de mătrăgună, cu frunzele late acoperite de stropi sclipitori de apă, iar alături creșteau măselarița și sunătoarea, gata să-și dăruiască ultima vlagă tămăduitoare.
Bătrâna vremuitoare căzu în genunchi pe pământul reavăn, își făcu o mare cruce cu mâna stângă și începu a săpa cu degetele în jurul rădăcinii groase, scoțând la lumină moneda de argint sfințită. Înainte de a smulge planta din sânul gliei, privi spre creasta Parângului, unde prima rază de soare mângâia turnurile culelor, și prinse a rosti cu glas tăios Descântecul Boalelor:
Mătrăgună, doamnă mare,
Nu veni cu întristare!
Eu îți cer leacul cel bun,
Sub tăpșanul de gorun,
Să gonești boala din oase,
La Maria cea frumoasă!
Cum e argintul de curat,
Așa trupul fie-i spălat!
Plată dau pământului,
În numele Sfântului,
Să nu lași venin în floare,
Ci doar vlagă și licoare!
Piei, moroi, din bătătură,
Să nu furi mana din gură!
Să rămână ocoalele pline,
Gozul din ogradă plece,
Sănătatea-n casă treacă,
Boala grea de tot se treacă!
Mătuşa Floarea smulse cu grijă mătrăguna din pământ, iar în locul rămas liber în țărână îngropă adânc moneda de argint, acoperind-o cu frunze late de nuc și pământ reavăn. Un fior răcoros, mirosind a busuioc și a iarbă proaspătă, izbucni din adâncuri, semn că pământul-mamă primise plata și binecuvântase leacul. Stancu puse planta în trăistuța de piele, își strânse bota de gorun și porniră amândoi în goană înapoi spre sat, în timp ce lumina zilei inunda toată valea.
Intrară în bordei tocmai când soarele lui Gustar începea să dogorească deasupra culelor, albiind cerul și aducând zăduf greu peste ulițele din Arcani. Mătușa Floarea nu pierdu nicio clipă din timpul sfințit al Praznicului Boalelor. Aprinse un foc mic în vatră, folosind doar cărbuni vechi sfințiți în primăvară, așeză un ceaun de fontă cu apă curată din Jiu și aruncă în clocot rădăcina zdrobită a mătrăgunei, frunzele de măselariță și sunătoarea culeasă pe rouă. Un abur gros, mirosind amar și iute a leac de codru, umplu pe loc încăperea, gonind muștele și insectele dăunătoare care voiau să aducă boala.
Maria zăcea pe laviță, cu ochii închiși și suflarea slabă, dar cum o picătură din fiertura cea tămăduitoare îi atinse buzele crăpate, fata tresări ca dintr-un somn lung de iarnă.
– Bea, copilo, că-i plata pământului și vlagă din gorun! șopti bătrâna vremuitoare, ridicându-i capul cu o pernă de paie. S-a dus argintul în țărână, s-a întors viața în vinele tale, căci mătrăguna nu ne-a lăsat la moarte în astă zi de șapte august!
Maria deschise ochii negri, respirând adânc aerul cel plin de miroznă:
– O, mătușă Floarea... Stancule... Parcă mi s-a luat o piatră grea de pe piept și o răcoare de izvor mi-a intrat în oase. Îmi simt brațele din nou tari, și fața nu mă mai arde ca para focului.
Stancu căzu în genunchi lângă laviță, plângând de bucurie și strângându-i mâna care redevenise caldă și rumenă. Minunea se săvârșise tocmai în ceasul amiezii: boala cea grea fugise din ocol, moroii pieriseră dincolo de măguri, iar viața se întorcea glorioasă în bătătura lor, ogoită prin jertfa banului de argint lăsat în inima codrului.
Vestea vindecării Mariei se răspândi prin sat mai iute decât zvonul unui zăvărzi prădalnic. Până să apuce soarele lui Gustar să coboare spre asfințit în spatele Parângului, boierul Iancu Glogoveanu însuși, sosit într-o trăsură mândră, opri în bătătura casei mătușii Floarea. Boierul coborî treptele de lemn ale cerdacului său, potrivindu-și anteriul, cu o căutătură în care se amesteca mirarea cu o mare teamă de cele sfinte.
– Măi vremuitoare, glăsui boierul, privind spre Maria care stătea acum în picioare, rumenă la față, mărturisesc că nu crezui în leacul tău din Praznicul Boalelor! Trimis-am eu doctori cu vază de la Craiova și niciunul nu-i găsi fetei frigurile. Cum o ridicași de pe laviță într-o singură amiază?
Mătușa Floarea își îndreptă spatele, înfruntându-l pe boier cu demnitate:
– Nu cu meșteșug omenesc o ridicai, coane Iancule, ci cu plata pe care pământul o cere de la facerea lumii! Merserăm în codru pe rouă curată, lăsarăm argintul sfințit în țărână și luarăm mătrăguna cea mare cu învoirea gliei. De-ai împărți și dumneata o fărâmă din avuția conacului celor sărmani, nu s-ar mai abate atâtea boli și moroi peste ocoalele noastre!
Boierul nu mai scoase o vorbă de ocară; lăsă o pungă de galbeni pe masă ca prinos pentru biserică și plecă abătut spre cula sa albă. În bătătura ogrăzii se strânseră repede toți gospodarii din Arcani, aducând strachini pline cu păpușoi fiert, praz verde și clisă afumată. Oamenii se bucurau văzând că fata argatului scăpase de moarte, iar Stancu învârtea bota de gorun în semn de veselie, lăsând hăulitele oltenești să răsune peste văi până la revărsatul stelelor.
Trecu și seara acelei zile mari, lăsând în urmă o noapte caldă, dar ogoită de o briză subțire ce venea dinspre chei. Pentru ca moroii ori insectele dăunătoare să nu se mai întoarcă la lavița Mariei ori prin grajduri, Stancu luă o găleată plină cu cenușă din vatră – cenușă strânsă din cărbunii cei vechi sfințiți de Paște. Împreună cu Maria, merseră de jur-împrejurul ocolului și al hambarelor boierești, presărând un cerc subțire, albicios, pe pământul reavăn, rostind rugăciuni de arsură pentru paza holdelor și a vitelor.
– Ține, Mărie, sfoara de cenușă! șopti flăcăul, strângând-o de mântuială la piept. Hotarul ăsta nu-l poate trece nicio necurățenie, căci e sfințit cu jertfă și cu leac de mătrăgună. Nimic nu ne mai poate strica cununia acum!
Maria zâmbi, privindu-l cu ochii ei negri ca murele de munte, în timp ce miroznă amară a sunătoarei fierbinți încă mai plutea în aerul serii, ca un scut așezat de Dumnezeu deasupra bordeiului lor.
Nunta tinerilor se făcu în duminica următoare la biserica cea veche de sub munte, cu cel mai mândru chifiriș și joc din tot Gorjul. Flăcăii au jucat în bătătura curții boierești de s-au cutremurat bârnele culelor, iar poloboacele cu vin n-au avut golire trei zile și trei nopți. Pe mese s-au așezat ploci mari cu băutură, friptură de noaten și mălai cald din țest, dăruit tuturor argatilor și sărmanilor de pe moșie.
Stancu o prinse pe Maria de mână sub cerul plin de stele al lui Gustar și glăsui în fața adunării, cu mândria graiului său din Arcani:
– Să țineți minte acest Praznic al Boalelor, fraților! În fiecare an, la șapte august, să lăsați securea jos, să plătiți pământul cu argint curat și să nu uitați că leacul se ascunde în roua codrului, nu în lăcomia galbenilor. Așa ne-om ține neamul ocrotit și ocoalele pline de spor!
Oamenii primiră cuvântul cu mare bucurie, iar de atunci și până în zilele noastre, pe valea Tismanei, mătrăguna este culeasă cu evlavie, amintind tuturor de dârzenia lui Stancu și de dragostea curată care a învins moartea.
---
legenda 04
©ioan muntean, 2026
-->
Comentarii