Curtea

[Viorel Croitoru]

Visam ceva frumos și am auzit strigătele surorii din tura de dimineață:
- Sculați leneșilor că rămâneți nemâncați!
M-am întiiiins lung, nu-mi venea să deschid ochii! Colegii de cameră, tropăiau spre dulapuri, noptiere si cu prosoapele, săpunul și periuța se pregăteau să meargă spre spălător. Spălătorul, o sală din capătul holului plină cu chiuvete mici, veșnic înfundate și cu oglinzi sparte, cu geamuri ce dădeau spre curte, spre acea CURTE unde ne simțeam ceva mai afară și mai liberi!
Eram mai mic, și trebuia să las înainte pe cei mari, pe cei puternici sau bătăuși, așa că nu m-am grăbit. Oricum pasta mi-o consumaseră ei, jucându-se și eu n-aveam voie să comentez, noi cei mai mici eram... poporul sau prostimea, iar ei erau nobilii, sefii, lorzii, fiecare cu titlul său...
Erau ca și acasă, și buni și răi, numai că aici nu te apăra nimeni, și n-aveai cui te plânge, înghițeai lacrimile să pari mai mare, suspinai și... plecai în strigătele victorioase ale celor tari, nedrepți asupritori... Mi-am găsit o chiuvetă, a apărut un ”nobil” ce m-a împins la o parte, și cumva, trecând pe la încă 2-3 chiuvete, am reusit să termin spălatul de dimineață. Nici măcar nu-mi mai păsa, era ca deobicei!
Ne-am dus în camere, ne-am îmbrăcat ( bine că nu-i încăpeau hainele noastre pe cei mari...) și ne-am adunat în fața liftului ce ne ducea la masă. Pe hol era un covor lung, cu motive geometrice pe lângă cele două dungi specifice de pe margini și am început jocul meu de așteptare: mergeam pe laturile figurilor cu o mașină imaginară , condusă atend de degetul meu, și aveam drum lung până la lift...
-Lasă joaca Croitoru, treci la rănd!
- Dar tanti, eu...
- Nici un tanti , treci acolo, doar n-o să stau de joaca voastră! Eeeeii... mormăia ea adunându-i pe ceilalti!
Și ne duceam și stăteam degeaba acolo, doar de dragul ordinii, până ne lua nea Mustafa cu liftul! Acolo erau locuri favorite, unde ne înghesuiam toți pasionații de tehnică, lângă maneta de unde se conducea liftul! Și atunci nea Mustafa ne împingea milos:
- Nu vă băgați mă în sufletul omului, cum vreți să mai conduc?
Jos la demisol ne întâmpinau mirosurile de la bucătărie, ce ne făceau burțile să ghiorăie de foame, și ne repezeam la mesele cele bune, care nu se clătinau! Eu mă duceam mai departe, de cei mari... Cât mai departe, că dacă se dădea ceva bun, ți se confisca din porție, să se sature... Aveam o masă ce se clătina doar pe-o direcție, și cănd se domolea alesul locurilor, o împingeam până în zid și stătea ca una bună!
Și începea ritualul servitului mesei, după care mergeam iar în camere pentru pregătirea mersului la tratamente. Dacă ne lăsau prea mult erau probleme... așa că eram adunați în sala numită Club unde aveam o educatoare ce ne împărțea căteva jucării sau organiza cumva timpul... Acolo iar era un covor maaare, plin cu trasee incitante, pe care orice lemnisor, cub sau hartie, devenea o mașină ultraperformantă, cu care rar, reuseam să înconjur tot clubul! Erau mese pe margini, ce constituiau obstacole ”naturale” scaune pe sub care trebuia să treci, picioare ce-ți trăgeau câte una... adevărate provocări, jungla! Mergeam la băi calde, împachetări cu nămol, electro-terapii, micro... nu le mai stiu denumirile, era și una numită misterios CFM...
Si după somnul de prânz, eram lăsați acolo, în acel loc unde puteai vedea cerul, numit CURTEA! Dacă nu era ploaie... Era o zonă betonată plină cu bănci, tot de beton, deasupra cu șezut de lemn, așezate rânduri, rânduri, iar pe peretele din fața lor un ecran maaare, unde ni se proiecta mai rar, câte un film!
Iar pe una din margini o fâșie cu nisip și cățiva pini pe lângă un gard vopsit în verde, ce dădea înspre grădinița de la stradă! Un gard înalt, pe care cei mari, când nu erau surorile prin preajmă, se urcau și vedeau lumea: o moschee, case și oameni normali, mai rar căte o fată... Eu eram mic, mă uitam pe dedesubt dar nu vedeam decât verdeața din grădiniță. Odată am găsit un cui adevărat, am căutat o piatră și am făcut o gaură în cartonul dur ce astupa spațiile dintre șipcile gardului! Și am văzut și eu lumea de dincolo, libertatea... dar cum nu se vedea mare lucru, deziluzionat, am renunțat...
Mă așezam uneori, când mă apuca dorul de acasă, pe jos rezemat de gard sau ziduri, si priveam cerul, norii, încercam să-i mișc cu privirea, să le dau forme, sau să recunosc forme pe cer, și atunci veneau copii și le arătam, le scorneam povești cu ființele ce fac norii să arate așa... și cei mari mureau de ciudă că adun fetele în jurul meu! Pentru că veneau și mai mici si mai mari, si ma alintau cu câte ceva bun, sau doar mă mângâiau... dar mă cam feream de mângăiat, că ... mă năpădeau lacrimile! Unele aveau ceva din mângâierile mamei, sau ale bunicii...Și mi-era un dor nebun, nebun... de-acasă! Mă puneau să le povestesc de-acasă și odată cu mine lăcrimau toate, de veneau surorile să ne-ntrebe cine ne-a bătut de plăngem!
O Doamne, nu-mi mai amintesc nici un chip de-al lor, doar privirile, calde, triste, înrourate... și curtea! Și uneori căntam în timp ce mă jucam în nisip și iar veneau copii, de obicei tot fete, să cânte cu mine, să ne jucăm împreună, că eram inventiv la joacă, eu mă jucam serios, de-adevăratelea! Nu așa... aiurea!
Dar cel mai des, căutam privirile frumoase ale celor din jur, și sufletele prietenoase, calde! Într-un fel ne alegeam partenerii de joacă, de visat, de povestit, și de multe ori atrăgeam și pe ceilalti la grupele de povestit, cum le-a spus frumos odată un copil. și chiar de se terminau povestile, amintirile, și ce mai erau, chiar de se terminau cu lacrimi, erau lacrimi... dulci, din cele de acasă, pentru acasă, și până seara ne simțeam mângâiați de ele!
Pentru asta visam, doream, iubeam pur și simplu CURTEA!
Au trecut ani, eram de-acu printre cei mai mari, dar am instituit alte reguli sociale, mă luptam cu tot sufletul să le impun, să le fac dorite, apreciate! Erau legile cavalerilor adevărați, ale haiducilor ce apărau pe cei săraci ( a se citi cei mici... ) și care luptau cu cei bogați ( a se citi cei răi sau egoiști )...
Și organizam, noi cei mari, ”armate” formate din cei mici, ce erau mândri să facă parte din ele... 
Când am fost mai mare, făceam grupe de povestit, ce erau atât de iubite, de apreciate, și care mereu stârneau atâtea lacrimi, ascunse sau pe față...
Și am ajuns la un moment când, fără motiv, mi-era rușine de fetele mai mari, ce mă priveau blând, cu drag, privirile ce le iubeam de mic la fetele ce veneau și mă mângâiau cândva... și nu înțelegeam, de ce... Doar mi-era dragă prezența lor...și viceversa, după cum simțeam!
Am mers după mulți, mulți ani să văd acea curte!
Fără copii, numai betonul de pe jos și al băncilor, era... dezolant!
Și din cât de mare mi-o aminteam, era acum așa mică!
Cu un nod în gât, m-am dus în colțurile unde țineam grupele de povestit, unde priveam altă dată cerul, norii, poveștile ce mi le spuneau...
Am ieșit din draga mea curte, plin de lacrimi, și nici n-aveam grai să mulțumesc celor ce m-au lăsat să văd locurile...
În suflet însă curtea mea era tot mare, și frumoasă, pe măsura sufletelor ce-au învățat durerea dorului de casă și-a vieții departe de cei dragi...

[Elisabeta Branoiu]

Felicitari Domnul Viorel, mi-a placut descrierea tristelor amintiri din copilarie! Cei mai multi dintre noi, generatia mai in varsta, avem si mai multe amintiri triste, ca viata dupa razboi, si seceta care a fost in ...47, a saracit foarte mult Tara. Dar Dumnezeu ne-a dat puteri sufletesti si am trecut peste toate incercarile, biruitori. Astazi imi spun,  asa cum scrie in Sf. Scripturi: "Trebuie sa treci prin multe necazuri ca sa poti intra in Imparatia Cerului" Acum ne putem permite a cere de la Dumnezeu sa ne ajute sa intram si noi, cei mai din urma! Va doresc inspiratii frumoase si putere de munca incontinuare. Doamne ajuta!

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]