05. (eseu, proză scurtă)
~ ciclul Când florile au învățat să vorbească ~
subciclul Calendarul florilor visătoare - povestiri din jurnale
Desfacerea
Jurnalul primei primăveri din pielea mea
Știți senzația aceea, dimineața devreme, când încă nici n-ați deschis bine ochii și simțiți o adiere caldă pe gleznele goale, acolo unde cearceaful s-a dat la o parte în timpul nopții? Exact așa simt că vine primăvara peste mine. Nu o văd mai întâi, o simt pe piele înainte de orice. O neliniște dulce în vârful degetelor, o umezeală în aer care nu mai e tăioasă ca iarna, ci promite ceva. Iarna e o castitate severă, o curvie a pământului cu sine însuși. Apoi, vine martie și începe desfacerea. E un spectacol pe care îl trăiesc cu fiecare fibră, privind cum, din clepsidra rece a pământului, încep să se reverse orele de culoare.
Iubesc florile de primăvară pentru că nu sunt modeste. Chiar și cele mai mici dintre ele sunt, de fapt, niște sfidări. Sunt primii amanți ai soarelui după o noapte lungă, iar eu le sunt confesori tăcuți. Voi scrie aici despre ei, despre acești vestitori, pentru că, privindu-i, am învățat să mă cunosc pe mine. Fiecare floare e o pagină dintr-un jurnal al devenirii mele, al renașterii mele anuale.
Cvartetul alb al nevinovăției
El apare primul. „Ghiocelul”. Mic, neînsemnat, cu capul plecat, o nestemată a zăpezii. Eroul meu tăcut. E fascinant cum un trup atât de fragil poate străpunge pământul încă înghețat. E prima erecție a pământului după impotența iernii. Mă aplec să-l privesc și îi simt frigul pe obraz. Atingerea lui e ca prima atingere timidă a unui îndrăgostit pe încheietura mâinii. Și totuși, ce forță! Să despici întunericul cu o sabie de nea ca să vezi lumina. E un act de curaj erotic suprem, o declarație de dragoste făcută soarelui în ciuda gerului. Legenda spune că a apărut din lacrimile Evei, alungată din Rai, care plângea de frig . Lacrimi care au devenit flori, ca o făgăduință că iarna nu e veșnică. O metaforă a păcatului originar care naște frumusețe.
Aproape odată cu el, își fac apariția „brândușele”. Dacă ghiocelul e feciorelnic, brândușa e o nimfă adolescentă. Vine în cete întregi, vesele, colorate. Albe, lila, de un galben untos. Sunt vulvele pământului, crăpături pline de culoare prin care natura își arată sexul. Privind un covor de brândușe, nu poți să nu simți cum pământul râde, cum se oferă cerului cu o abandonare adolescentină .
Și mai e „spânzul” (aconitul de iarnă), poate cel mai obraznic dintre toate. El nu e alb timid, ci galben ca aurul topit, ca o flacără mică lângă zăpadă. E flacăra rece a iubirii, promisiunea unei călduri care va veni, dar care încă nu arde. Atinge-l și e ca o îmbrățișare a unui trup care încă tremură, dar deja te vrea. Și apoi, „anemona de iarnă”, dansatoarea eterată. În greaca veche, anemos înseamnă vânt, iar ea dansează la cea mai mică adiere, de parcă și-ar oferi trupul vântului într-un extaz continuu . Ea e prima care acceptă seducția aerului cald.
Galbenul îndrăzneț
Odată ce gheața e cu adevărat spartă, vine sfidarea. Vine „narcisa”. Ah, narcisa! Ea nu se ascunde. Ea se privește. Vanitoasă, superbă. Eu am o relație complicată cu narcisele. Mă învață despre iubirea de sine, despre plăcerea de a mă privi în oglindă după o noapte de dragoste. În mitologie, Narcis s-a înecat privindu-și propria frumusețe reflectată în apă. Ce moarte mai frumoasă poate fi decât să mori de prea multă frumusețe a ta? Când îi rup tulpina și îi simt seva lipicioasă pe degete, e ca o mângâiere pe care mi-o ofer singură .
Alături de ea, „frezille” își fac simțită prezența discret, dar avid. Sunt mai puțin orgolioase, dar poate mai perfide. Ele nu se văd, ele se ascultă. Parfumul lor e o invitație la apropiere. Să-ți îngropi nasul într-un buchet de frezii înseamnă să inhalezi însăși otrava dulce a primăverii .
Iar în pomi, „salcâmul galben” își desface florile ca niște ciorchini de soare. E mai îndrăzneț decât salcâmul alb de mai. El e primul care îndrăznește să îmbrace copacul în galben, ca o mantie imperială pusă pe umerii unui rege dezgolit.
Purpuriul patimii
Și acum, în sfârșit, explozia. Carnavalul simțurilor. „Laleaua”. Ce să mai spui despre lalea pe care să nu se fi spus? O istorie întreagă este scrisă în petalele ei. Ea vine din haremurile sultanilor otomani, unde era simbolul iubirii și al frumuseții trecătoare . Ați văzut vreodată o lalea neagră? E ca un abis de catifea, o invitație la cădere. Atingeți-i o petală; e mai fină decât pielea unui copil, dar arde precum focul. Laleaua e flacăra însăși. Să deschizi o lalea complet deschisă, cu staminele negre oferite cerului, e ca și cum ai privi o femeie oferindu-se cu totul, fără rezerve. Mania lalelelor din Olanda, când un bulb valora cât o casă, e dovada că frumusețea poate duce la cea mai irepresibilă dintre pasiuni: dorința de a poseda o clipă de grație divină .
Aproape de pământ, „zambilele” își răspândesc parfumul ca o ceață. Sunt poate cele mai senzuale dintre toate. Închizi ochii și ești pierdut. Povestea lor e tragică: Hyacinthus, tânărul iubit de Apollo, ucis din gelozie de Zefir, vântul de vest. Din sângele lui, Apollo a făcut să răsară o floare, pe care a numit-o zambilă, și pe care a însemnat-o cu „Of Of”, oftatul de durere al zeului . Parfumul zambilei e oftatul lui Apollo, e durerea transformată în desfătare, e moartea prefăcută în cea mai vie dintre miresme.
Apoi vin „irișii”. Sunt regali, aproape hieratici. Privindu-i, am impresia că privesc aripi de fluturi fosilizate. Au o eleganță distantă. Dar dacă îndrăznești să le atingi barba aceea catifelată din mijlocul petalei, descoperi o textură care te face să tresari. E atingerea interzisă, misterul feminin, adâncimea unei ape tulburi . Simbol al înțelepciunii și al speranței, irisul e acel sărut pe frunte după o noapte de patimă, care promite că nu va fi doar o noapte .
Și „magnolia”. Ea nu e o floare, e o sculptură vie. Petalele ei groase, ceroase, parcă desprinse dintr-un vis tropical. Să privești un copac de magnolia înflorit e ca și cum ai privi o mie de porumbei albi sau trandafirii uriași așezați pe ramuri goale. E luxură, opulență. Când o floare de magnolia cade, nu se ofilește pur și simplu, se prăbușește ca o mantie de catifea de pe umerii unei împărătese obosite.
---
Primăvara nu e doar un anotimp. E o stare, e o desfacere continuă. De la primul ghiocel timid, până la ultima petală de magnolia căzută în iarbă, întregul meu corp vibrează. Mă trezesc dimineața și nu mai am nevoie de ceai. Mă hrănesc cu priveliștea. Grădina mea devine o oglindă. Mă uit la lalele și învăț să mă ofer fără rușine. Mă uit la viorele și învăț gingășia. Mă uit la spânz și învăț că și în cele mai reci momente, pasiunea poate mocni. Căci, până la urmă, florile sunt doar gândurile pământului, iar eu le-am ascultat pe toate. Și ele mi-au spus că singurul păcat este să nu înflorești. Iar eu, în această primăvară, am înflorit cum n-am mai făcut-o niciodată.
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii