Cu toată ploaia de afară, care nu se grăbeşte să se materializeze, m-am încumetat, ca o palidă recompensă pentru eforturile pe care le depune prima doamnă sau altfel spus, doamna şi stăpâna inimii mele, să-i coc nişte porumb dulce.
Ca o reciprocă, nemărturisită, mi-aş fi dorit pentru masa de seară, asta pentru că suntem la vârsta amintirilor şi mai ales că suntem în plină recesiune, o mămăligă prăjită.
Amintirile ei, de pe vremea bunicilor, a serilor cu porumb copt în spuză, versus amintirile mele, după o zi întreagă de oboseală cu mămăligă prăjită şi apoi înmuiată în lapte cald, nefiert.
Metafizica mă frământă ca o durere de burtă şi nu ştiu asupra cărui aspect să zăbovesc mai întâi.
Faptul că zilele trecute ne-am trezit de dimineaţă, la ora 6, cu nişte mascaţi la uşă, punându-ne automatele în piept pentru că au greşit adresa, ar fi un element dar mai important decât acesta îmi pare că primăria Mogoşoaia se află în proces cu firma cu care are contract pentru asigurarea iluminatului public, proces în urma căruia nu este lumină pe strada Muzelor pentru că nimeni nu mişcă un deget şi asta de câteva luni.
Poliţia comunitară a redus posturile şi maşinile comunitarilor şi aceştia nu mai patrulează pe la plebe. Singura zonă în care se mai fac simţite patrulele este un fel de „Primăverii” local. M-am decis să scriu dar oscilez încă între a aborda o temă socială sau tema pragmatismului, sau cum s-o numi el, în dragoste aşa cum promiteam unei colege. Acest demers ar trebui să-l pornesc dar nu înainte de a trage o linie clară de demarcaţie între dragoste şi iubire.
Pentru a scrie despre dragoste ar trebui să fac o incursiune adâncă până în perioada în care homo erectus a renunţat la împerecherea accidentală şi a decis că femeia, reproducătoare a speciei, este mai utilă în preajma sa pe o perioadă mai lungă de timp.
Femeia, mai slabă fizic, ajunsese să trăiască sub protecţia bărbatului care îi era stăpân. Ea era ascultătoare şi nu manifesta semne de nesupunere pentru că stăpânul nu se purta rău lovind-o sau privând-o de cele necesare. Postura de „pereche a lui homo erectus”era dobândită prin răpire şi în schimb el oferea lipsa grijilor materiale.
Privind în contemporaneitate, dar în alt plan, putem constata că acest tip de comportament feminin este regăsit la o anumită categorie de femei cu mare vizibilitate mondenă. Omul cavernelor adesea îşi schimba partenera dar asta nu însemna că el îşi neglija femeile sau progeniturile. Femeile aveau grija copiilor lui şi astfel clanul creştea în număr şi putere, o familie numeroasă putea dobândi mai lesne hrana, putea socializa, îşi putea diminua grijile individuale.
Curiozitatea, dorinţa de cunoaştere, dorinţa de noi şi noi experienţe şi experimente, determinate de evoluţia circumvoluţiunilor l-au condus pe omul despre care vorbesc spre a fi privat de fericirea simplă şi strict limitată la acel ciclu despre care vorbeam.
Chimia ce determina răpirea femelelor s-a păstrat până în zilele noastre dar s-a diversificat ca receptare.
Nu toţi bărbaţii beneficiau de o masă musculară impresionantă sau de dexterităţi superioare privitoare la procurarea hranei.
Chimia atracţiei primare a determinat apariţia unei alte căi de a obţine femela.
Primele daruri, fără o utilitate strict materială, cu tentă estetică, cum ar fi un şirag de scoici, o floare sau un grup de flori, o blană mai rară, au primit în schimb un zâmbet, o atingere tandră, neumbrită imediat de instinctul primar. Toate aceste „favoruri” obţinute de bărbaţii mai slabi fizic în detrimentul brutelor, au marcat un firav început a ceeace, mult mai târziu, urma să se numească iubire. Odată cu această nouă cale în a obţine împerecherea femeia a descoperit posibilitatea de a spune nu, chiar dacă în forul intim axista un da enorm.
Bănuiesc că în aceeaşi perioadă au apărut, în limbajul uzual sinonimele, germenii metaforelor prin comparaţii, enunţurile declarative, mai mult sau mai puţin reale.
Atât masculul cât şi femela, tacit, au ajuns la concluzia că e plăcut sî-i spui celuilalt ce ar dori să audă, să-ţi atingi fizic potenţialul partener în locurile şi în modul în care ţi-ar face ţie plăcere.
Poate că ar fi cazul să mă apropii de clipa când voi încerca o oarecare delimitare a dragostei de iubire.
Chiar dacă dragostea este sorgintea iubirii evoluţia speciei umane a dus până la nevoia de iubire, nepresupunând şi dragostea care să ducă la perpetuarea speciei. Hazardându-mă aş putea să afirm că, dacă în zorii civilizaţiei dragostea a dus la primii germeni ai iubirii odată cu apariţia culturii şi a civilizaţiei s-a ajuns la situaţia paradoxală în care cele două noţiuni au putut exista chiar independent una de cealaltă.
Pe calea evoluţiei dragostea carnală a dus la noi explorări şi posibilităţi iar imaginaţia şi excesele au dus la rafinamente sexuale şi chiar perversiune.
Aici discuţia poate fi împinsă foarte departe întrucât sistemele de referinţă au evoluat şi ele iar tablele de valori nu s-au mai suprapus.
Moraliştii au născut legile ce obligau amorul să se deghizeze în iubire şi să se dezvolte numai între hulubele religiei şi a legii.
Dragostea nu a ţinut niciodată seamă de aceste oprelişti şi adesea a dus la o fericire pe durată determinată (fericirea perpetuă existând numai în transcedent) sublimând adesea în depresii sau chiar sinucideri. Instituirea familiei de către legile de tot felul a dus la gândul că instituţia căsătoriei este acea îngrădire din care sunt mult mai mulţi cei care vor să iasă decât cei care vor să intre.
Ca o reciprocă, nemărturisită, mi-aş fi dorit pentru masa de seară, asta pentru că suntem la vârsta amintirilor şi mai ales că suntem în plină recesiune, o mămăligă prăjită.
Amintirile ei, de pe vremea bunicilor, a serilor cu porumb copt în spuză, versus amintirile mele, după o zi întreagă de oboseală cu mămăligă prăjită şi apoi înmuiată în lapte cald, nefiert.
Metafizica mă frământă ca o durere de burtă şi nu ştiu asupra cărui aspect să zăbovesc mai întâi.
Faptul că zilele trecute ne-am trezit de dimineaţă, la ora 6, cu nişte mascaţi la uşă, punându-ne automatele în piept pentru că au greşit adresa, ar fi un element dar mai important decât acesta îmi pare că primăria Mogoşoaia se află în proces cu firma cu care are contract pentru asigurarea iluminatului public, proces în urma căruia nu este lumină pe strada Muzelor pentru că nimeni nu mişcă un deget şi asta de câteva luni.
Poliţia comunitară a redus posturile şi maşinile comunitarilor şi aceştia nu mai patrulează pe la plebe. Singura zonă în care se mai fac simţite patrulele este un fel de „Primăverii” local. M-am decis să scriu dar oscilez încă între a aborda o temă socială sau tema pragmatismului, sau cum s-o numi el, în dragoste aşa cum promiteam unei colege. Acest demers ar trebui să-l pornesc dar nu înainte de a trage o linie clară de demarcaţie între dragoste şi iubire.
Pentru a scrie despre dragoste ar trebui să fac o incursiune adâncă până în perioada în care homo erectus a renunţat la împerecherea accidentală şi a decis că femeia, reproducătoare a speciei, este mai utilă în preajma sa pe o perioadă mai lungă de timp.
Femeia, mai slabă fizic, ajunsese să trăiască sub protecţia bărbatului care îi era stăpân. Ea era ascultătoare şi nu manifesta semne de nesupunere pentru că stăpânul nu se purta rău lovind-o sau privând-o de cele necesare. Postura de „pereche a lui homo erectus”era dobândită prin răpire şi în schimb el oferea lipsa grijilor materiale.
Privind în contemporaneitate, dar în alt plan, putem constata că acest tip de comportament feminin este regăsit la o anumită categorie de femei cu mare vizibilitate mondenă. Omul cavernelor adesea îşi schimba partenera dar asta nu însemna că el îşi neglija femeile sau progeniturile. Femeile aveau grija copiilor lui şi astfel clanul creştea în număr şi putere, o familie numeroasă putea dobândi mai lesne hrana, putea socializa, îşi putea diminua grijile individuale.
Curiozitatea, dorinţa de cunoaştere, dorinţa de noi şi noi experienţe şi experimente, determinate de evoluţia circumvoluţiunilor l-au condus pe omul despre care vorbesc spre a fi privat de fericirea simplă şi strict limitată la acel ciclu despre care vorbeam.
Chimia ce determina răpirea femelelor s-a păstrat până în zilele noastre dar s-a diversificat ca receptare.
Nu toţi bărbaţii beneficiau de o masă musculară impresionantă sau de dexterităţi superioare privitoare la procurarea hranei.
Chimia atracţiei primare a determinat apariţia unei alte căi de a obţine femela.
Primele daruri, fără o utilitate strict materială, cu tentă estetică, cum ar fi un şirag de scoici, o floare sau un grup de flori, o blană mai rară, au primit în schimb un zâmbet, o atingere tandră, neumbrită imediat de instinctul primar. Toate aceste „favoruri” obţinute de bărbaţii mai slabi fizic în detrimentul brutelor, au marcat un firav început a ceeace, mult mai târziu, urma să se numească iubire. Odată cu această nouă cale în a obţine împerecherea femeia a descoperit posibilitatea de a spune nu, chiar dacă în forul intim axista un da enorm.
Bănuiesc că în aceeaşi perioadă au apărut, în limbajul uzual sinonimele, germenii metaforelor prin comparaţii, enunţurile declarative, mai mult sau mai puţin reale.
Atât masculul cât şi femela, tacit, au ajuns la concluzia că e plăcut sî-i spui celuilalt ce ar dori să audă, să-ţi atingi fizic potenţialul partener în locurile şi în modul în care ţi-ar face ţie plăcere.
Poate că ar fi cazul să mă apropii de clipa când voi încerca o oarecare delimitare a dragostei de iubire.
Chiar dacă dragostea este sorgintea iubirii evoluţia speciei umane a dus până la nevoia de iubire, nepresupunând şi dragostea care să ducă la perpetuarea speciei. Hazardându-mă aş putea să afirm că, dacă în zorii civilizaţiei dragostea a dus la primii germeni ai iubirii odată cu apariţia culturii şi a civilizaţiei s-a ajuns la situaţia paradoxală în care cele două noţiuni au putut exista chiar independent una de cealaltă.
Pe calea evoluţiei dragostea carnală a dus la noi explorări şi posibilităţi iar imaginaţia şi excesele au dus la rafinamente sexuale şi chiar perversiune.
Aici discuţia poate fi împinsă foarte departe întrucât sistemele de referinţă au evoluat şi ele iar tablele de valori nu s-au mai suprapus.
Moraliştii au născut legile ce obligau amorul să se deghizeze în iubire şi să se dezvolte numai între hulubele religiei şi a legii.
Dragostea nu a ţinut niciodată seamă de aceste oprelişti şi adesea a dus la o fericire pe durată determinată (fericirea perpetuă existând numai în transcedent) sublimând adesea în depresii sau chiar sinucideri. Instituirea familiei de către legile de tot felul a dus la gândul că instituţia căsătoriei este acea îngrădire din care sunt mult mai mulţi cei care vor să iasă decât cei care vor să intre.
-->
Comentarii
O documentare interesantă...Felicitări!
Cu prietenie Lenuş