A murit fântâna de la spatele casei. Suferea de un cancer care purta numele "indiferența oamenilor". S-a chinuit mult ascultând vorbe grele și de supărare și-a dat obștescul sfârșit. Oamenii și-au făcut propriile fântâni în curți, lăsând-o pe ea de izbeliște. Ba, chiar au privit-o cu răutate și au mai și aruncat cu vorbe rele.
-Eu nu mai pun nici un ban la găleți, că mie și așa nu îmi mai trebuie că eu am fântână în curte!
-Las' că-mi fac și eu fântână în curte, că al lu' cutare vine și cară toată apa să ude grădina.;
-Io, da’ ce, ăștia n-au fântână la deal de vin cu vitele colea la apă?
- Eteee, spălă și asta și ce de lături lăsă de la cămăși în jgheab! Acu' miroasă jgheabul a săpun și când oi veni cu vitele la adăpat nu mai bea apă......
Și ea asculta și suferea uscându-i-se sufletul de atâta chin. Ofta, eu o simțeam și mă așezam la gura ei și îi spuneam că nu au cum s-o lase de izbeliște, că nu vor renunța la ea. Era dintotdeauna acolo și oamenii chiar o iubiseră. Care mai de care îi aduceau găleți noi, îi schimbau lanțul, îi mai măreau jgheabul, i-au făcut și un gărduleț pe care îl dădusem eu cu var. Vara puneau mână de la mână să o curețe, să îi fie apa rece, limpede și bună .
Copii fiind, din joaca nostră de multe ori ne-a căzut mingea înăuntru; și nu avea decât vreo zece, doisprezece metri adâncime. Căpătasem experientă, legam o târnă (paner) cu funiile și o trăgeam afară. Trebuia să facem operațiunea fără să ne vadă oamenii mari.
De-ar fi știut mama de câte ori i-am luat cloșca de pe ouă. Găina pe care o pusese la clocit în târnă. Trăgeam găina mingea afară și așezam găina la loc.
Să tot fi avut vreo șapte ani când am încercat să trag de lanț pentru prima oară și să scot apă. Am simțit greutatea găleților că mă trăgea lanțul în fântână și mi-am dat seama ca nu este momentul și trebuie să mai aștept. Peste un an am încercat din nou. Cu greu, abia trăgeam; lanțul rece și gros îmi străpungea palmele. Prea mare era dorința de a face palmele căuș și a-mi înmuia buzele în apa rece. Am fost perseverentă și am reușit. Din acel moment a devenit ciutura mea de suflet. Toate supărările copilăriei mi le îngropasem în adâncimea ei. Mă aplecam în interiorul ființei ei până îi vedeam luciul și oftam. Ofta și ea cu mine. Strigam când nu trebuia sa mă audă nimeni și ea îmi răspundea cu aceleași vorbe. Nu mai eram singură, cineva îmi știa necazurile. Oamenii chiar au lăsat-o să moară la fel ca pe alte multe fântâni din sat. E seacă, a rămas numai roata spânzurată, fără lanț. I-au luat sufletul atunci când i-au luat lanțul si gălețile. Atunci am fost sigură că s-a mai dus o bucățică din satul meu, din copilăria mea, din trecutul meu.
Acum merg cu sufletul zbătându-se și o privesc. Nu mai strig. Nu mai strig pentru că mi-e frică de ce mi-ar răspunde..... Oftează când șuieră vântul și îi simt gemetele atunci când îi mai cade câte o cărămidă lovindu-i apa. Iarba crescută printre cărămizi o macină și o sufocă. Nu mai vin nici albinele, nici fluturii și nici păsările să-și stâmpere setea. Nu-i mai trebuie nici călătorului care trece pe drum, pentru că acum "Măria-Sa" bea apa îmbuteliată la pet. Satul meu și-a pierdut identitatea odată cu părinții noștri, odată cu fântânile, odată cu știubeiele, odată cu pădurile, odată cu tot ce ne reprezintă pe noi ca "stigniceni".
Textul face parte din volumul personal ”STIGNIȚA/ POVEȘTI CU ȘI DESPRE PĂRINȚI”
-->
Comentarii
Mulțumesc frumos, Florin!
LA MULTI ANI
Mulțumesc cu Prețuire, Lenuș!
Lecturat cu mare drag...Felicitări!