Filosofez vorbind, ca să nu tac,
Și tac vorbind, înlănțuind păreri;
Înlăcrimată-n zori, eu mă prefac
Zâmbind cu sufletul plin de dureri.
Spre nicăieri alerg ca să ajung,
Sperând să povestesc în absolut
Tot ce apare-n dorul meu nătâng,
Iubiri tăcute, stinse-ntr-un trecut.
În vis de noapte lungă mă aștepți
Să ne vorbim în nesfârșite ceruri,
Apoi dispari prin stele și mă cerți
Tăcând, cu lacrima pitită-n nouri.
Cine-ar putea să spună ce mai sunt,
Și de-ar tăcea, aș mai putea să fiu?
Când visele sunt aburi de pământ
E greu să nu observi în jur pustiu.
Aș spune, dar nu pot decât să tac,
Și aș tăcea pe veci chiar de vorbesc;
Să povestesc sau nu, ce pot să fac
Când ploi cumplite mă adăpostesc?
-->
Comentarii
Frumos poem! Tacerea doare! Nu o lua in seama, cuvantul, ca un clopot de arama, de-acum parca-l aud fosnind sub stele...