03. (eseu, proză scurtă)
~ ciclul Când florile au învățat să vorbească ~
subciclul Calendarul florilor visătoare - povestiri din jurnal
Din jurnalul Dorei – trezirea trupului
Trezirea lentă a simțurilor – între lumină, atingere și acceptare
Motto: „Înflorirea nu este un moment, ci o stare care se instalează. Iar apropierea adevărată nu înseamnă mișcare, ci acceptare.”
În dimineața aceea, lumina nu mai era doar lumină, ci o atingere care cobora lent peste pielea mea, ca și cum fiecare rază ar fi știut unde să se oprească, unde să insiste, unde să devină mai caldă, iar eu am rămas nemișcată pentru o clipă, nu din lipsă de voință, ci din dorința de a prelungi acea senzație, de a o lăsa să mă traverseze fără grabă, fără să o numesc.
Florile din jur erau deja deschise, dar nu în mod egal — unele încă ezitau, altele se abandonaseră complet luminii, iar în această diferență am recunoscut ceva din mine, acel ritm interior care nu se supune timpului, ci propriei sale maturizări, propriei sale dorințe de a înflori doar atunci când este pregătit.
Am atins o ramură. Petalele au tremurat ușor. Nu din vânt. Din atingere. Și atunci am simțit cum trupul meu începe să răspundă nu la ceea ce vede, ci la ceea ce recunoaște — o formă de deschidere care nu mai este doar a naturii, ci a mea, o disponibilitate de a primi, de a simți, de a lăsa lucrurile să se întâmple fără să le controlez.
Primăvara nu mai era în jurul meu. Era în modul în care pielea mea devenea atentă. În modul în care respirația mea se adâncea. În modul în care fiecare atingere, oricât de mică, devenea semnificativă. Și, în această trezire lentă, am înțeles că înflorirea nu este un moment.
Este o stare care se instalează.
---
Seara nu a venit brusc. S-a strecurat. Întâi în lumină — mai moale. Apoi în aer — mai cald. Apoi în mine. Te-am simțit înainte să te apropii. Nu ca prezență. Ca modificare. Respirația mea s-a schimbat ușor. Fără motiv. Sau poate cu unul pe care nu voiam încă să-l numesc. Nu ne-am atins. Și tocmai asta a devenit esențial. Distanța — mică. Dar plină. Ca și cum între noi ar fi crescut ceva invizibil, ceva care nu trebuia grăbit, nu trebuia rupt, ci doar lăsat să existe, să se întindă, să devină mai dens.
Te-am privit. Nu pentru a înțelege. Pentru a rămâne. Dorința nu era o flacără. Era o căldură constantă. Joasă. Sigură. Când te-ai apropiat, nu am făcut un pas înapoi. Dar nici înainte. Am rămas. Și în această rămânere am simțit pentru prima dată că apropierea nu înseamnă mișcare. Ci acceptare.
---
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii