A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,
simt clipele prin amintiri cum zboară
din câte-au fost, din câte-au mai rămas
duc mai departe-a timpului povară.
Și nu mă plâng, și nu regret nimic,
las timpului destinul să mi-l treacă –
din ieri, din azi, din mâine mă ridic
chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă.
Ani grei s-au adunat în urma mea
tăcerile, mai lungi ca niciodată,
din gânduri îmi alungă piaza rea
și calea dreaptă-n suflet mi-o arată.
Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,
cărările îmi par tot mai schimbate,
din tot ce am, din câte am avut,
în inimă-mi rămân doar nestemate.
Ridic cu ele-n cuget un altar,
pentru tăceri loc sfânt de întrupare
din vorbele arzânde ca un jar,
de strajă stând pe dune mișcătoare.
Chiar dacă toamna vieții a sosit,
nu mă opresc din drum, merg înainte,
pornind tăcut din locul hărăzit,
mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte.
-->
Comentarii
Mulțumiri alese din partea mea Doina Pop! "Mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte!" Nu este altă cale pentru nimeni. Evdent, asupra smereniei se poate discuta îndelung. Dar eu am ales deja calea smereniei de multă vreme.
Sensibilitate, resemnare, dar... aplaud!