Nevastă-mea avea un dulap cu valoare sentimentală, făcut manual de bunicul ei, care a murit în al doilea război mondial, și pe care l-am tot cărat după noi pentru că a fost o perioadă din viața mea pre când am schimbat garnizoanele în ritm de una la doi ani... Sărmanul dulăpior a îndurat, stoic, toate aceste chinuri ale senectuții, probabil că le considera atacuri de reumatism, dar începuse, realmente, să scârțâie din toate balamalele. Bașca, fusese atacat, mârșav, de o boală degenerativă (a se citi: cari), carele îl rodea tacticos și metodic pe la încheieturi.
I-am tot îndulcit suferințele cu mici tratamente locale, pe își pi colia, prin punctili isănțiale, dar zile multe nu mai avea.
Atât i-a trebuit, să-mi lipsească nevasta ceva mai mult timp de-acasă, că eu i-am și făcut felul, iar în locul lui am pus un dulap nou, dă-sta din furnir melaminat, dar în care puteam să-mi pun și eu boarfele ținute prin geamantane, pe sub paturi. Ca să mai îndulcesc amăreala am salvat, totuși, frontispiciul din lemn de nuc sculptat, o mică bijuterie care grație lemnului puternic iodat se păstrase într-o stare acceptabilă, pe care l-am instalat, artistic, deasupra dulapului nou.
N-am să uit pân-am să mor: venise plină cu tot felul de cadouri, ne adunasem toți, de Crăciun, de prin cele patru zări, fata de la București, băiatul de la Iași și, după primele efuziuni sentimentale, a trecut la inspecția tipică unei gospodine:
− Da, ai schimbat multe p-aci, îmi zise, căci eu, simțindu-mă mai slobod, tăiasem în carne vie. Ai pus gresie și faianță nouă, spălător de inox, tavan fals, spoturi, ai schimbat dulapurile...
− Îi bine, mami? întreb, cu inima-n gât.
− E bine, binișor... îmi mai scurtează din macaroană.
Se mai foiește pe ici, pi colea... în sinea mea: taci, mă, că n-a văzut!
Paul se duce în spatele casei să pună de-un grătar, eu desfac masa de doișpici persoane (de, noblesse oblige!), fetele gânguresc la bucătărie, ce mai: idilic!
Tocmai atacam la sarmale și cu-n ochi la grătarul făcut de băiet, când o văd că încremenește cu tacâmurile-n mână. Rămâne stană de piatră timp de o secundă lungă cât un secol și-apoi se repede în sufragerie:
− Unde-i dulapul lui bunicu’? arată incriminator cu degetul spre cel nou.
Mie-mi rămâne sarmaua-n gât:
− Da’ ce voiai să fac, măi mămicule, măi, că, odată s-a prăbușit, de-o ieșit fum din el, c-am încercat eu, da-l mâncase carii de tot, da’ uite! Vezi? Am salvat sculptura lu’ bunicu’, vezi? Am pus-o la loc de cinste, sus, s-o vază toată lumea!
− Și ce-ai făcut cu el? Doar nu l-ai aruncat?
− Nuuu, mămicule, cum să-l arunc... L-am suit în pod, în podul mic, că mi-a fost mai la îndemână...
În ăla se intră de-a bușilea, iar ea are claustrofobie așa că nici măcar n-a relaționat că n-aveam cum să-l car acolo decât făcut surcele...
Și-am scăpat cu fața curată!!!
***
-->
Comentarii