dulce mai era odată chipul tău, copilărie
dulce mai era odată chipul tău copilărie,
peste tine-au trecut două nocturne de chopin,
pădurea toată s-a făcut poveste
luând chipul unor îngeri cu buzele de lemn.
suflai în fluierele strânse de nai,
rostogolind peste câmpie doina și dorul,
privind la naivul cu părul bălai,
mereu călătorul, mereu visătorul.
au trecut anii, norii fuioare se-adună,
spre chipul tău se-ntind să-l încapă,
albastrele ceruri ce cad în fântână
cu ape din știma pădurii se-adapă.
dulce mai era odată chipul tău, copilărie,
cădeau de pe cer stele și funigei,
puneam luna pe ciocan și-o făceam aurărie
și zburdam ca niște zmei.
sat al poemelor, glia ce m-a crescut,
n-am să mai calc pe cărările voastre,
n-am să mai văd mări de amurg,
nici codri domnind peste zările-albastre.
tăcut mă rătăcesc pe vechi poteci,
văd cum de ele timpul mă desparte,
copile, prin pădure nu mai treci,
de-acum eu voi pleca tot mai departe…
miercuri, 13 februarie 2013
-->
Comentarii