Elegie

E atât de orb timpul ce mi-a rămas…

morţii-şi respiră transparenţa din zidurile albe,

trec printre ei că şi cum nu mai sunt înfipt în carne.

Niciodată, nu am iubit mai mult clarul de zi.

Pune zăvorul,

să nu intre vântul

să-mi şteargă urmele ce le-am lăsat

pe trupul şi-n sufletul tău.

Aşează-mi acolo imaginea altui cer,

mi-e frică să cad…

Îmi întind nemişcarea

ca un cerşetor palma,

pomană să primesc încă o noapte

pentru o altă zi…

Mă aşteaptă mama,

nu plânge, iubito !

am să iau doar jumătate de suflet cu mine

şi dorurile tale.

Atâta, doar, îţi cer.

De mine când îţi mai aduci aminte,

nu îţi zdrobi durere lângă o piatră,

aprinde o candelă în inima ta

să lumineze tot ce am trăit împreună

şi moarte să-mi preschimbe în viaţă.

 

 

 

Voturi 0
Trimiteți-mi un e-mail când oamenii își lasă comentariile –

Trebuie să fii membru al Cronopedia ​​pentru a adăuga comentarii!

Înscrieți-vă Cronopedia

Mai Mult…
-->