Eminescu
în ianuarie
noi îl naştem mereu,
pe EMINESCU
și în iunie îl deschidem mormântul
pentru a-l eterniza,
el e pruncul nostru
care s-a născut
pe altarul limbii române,
Eminescu e lacrima
neputinţei noastre,
e durerea ancestrală
a unui popor robit,
e tot ce-a avut mai nobil în el:
doina şi dorul,
doina Carpaţilor
cântată de ciobanii
ce-şi plimbau mioarele
de la iernatic la văratic
într-o transhumanţă
continuă
pe meleaguri blagiene,
adică vale –deal şi deal-vale,
e dorul, acel sentiment
unic al unui popor
care a avut vocaţia de a privi
mereu spre infinit.
Eminescu s-a războit
cu neputinţa noastră,
cu relele ce cuprinseseră ţara,
el a fost magul cristic al cifrei 33
care s-a sacrificat
pe altarul unui popor în suferinţă,
a fost Orfeul
dragostei neîmplinite
care şi-a cântat iubita
în litanii safice ca o pasăre-liră,
e mitul înrădăcinat adânc
în conştiinţa noastră,
românul absolut,
poetul blestemat,
făuritorul de limbă
curat românească;
din cuvânt el a făcut
cântec şi spadă
şi a trezit domnitorii noştri
din mormânt
dându-le o nouă viaţă,
pe Ştefan, măria-sa,
sărutându-i
mormântul la Putna,
pe Muşatini, pe Dragoş,
descălecătorul,
a cântat Dacia lui sfântă
cu Decebal şi Brigbelu;
miracolul eminescian
va urmări poporul român
cât timp va exista pe pământ…
marţi, 8 decembrie 2015
după Eminescu…
după Eminescu
noi nu putem
să mai scriem poezii,
mâzgălim foile
cu nimicurile noastre
sentimentale;
inima lui rămâne
o rană deschisă
presărată
peste durerile noastre,
oricât am încerca
să-l uităm,
el ne urmăreşte
cu umbra lui
paşii noştri,
prin ochii lui se nasc,
cresc şi trăiesc
arbori de lumină,
codri de aur
şi păduri de argint,
el încă mai aude
sunetele buciumul
seara pe deal
şi plopii foşnind…
după Eminescu
noi trebuie să tăcem
şi să-i ascultăm
cântecul lui
dureros de dulce…
-->
Comentarii