01. (eseu, proză scurtă)
~ ciclul Când florile au învățat să vorbească ~
subciclul Calendarul florilor visătoare - povestiri din jurnal
Eseurile Dorei - Ultima înflorire
Despre primăvara care nu se sfârșește în mine
Motto: „Ceea ce a înflorit cu adevărat nu mai poate muri.”
Sunt în acea primăvară care nu mai începe și nu mai sfârșește, ci curge în mine ca o lumină lentă, adâncă, ca o respirație care nu mai are nevoie să fie conștientizată pentru a exista, și simt cum toate florile pe care le-am privit, atins, iubit, toate ramurile care au tremurat în vânt, toate diminețile în care am deschis ochii cu inima încă plină de vis, se adună acum într-un singur punct viu, într-o singură stare care nu mai aparține timpului, ci ființei mele întregi.
Nu mai privesc primăvara din afară. Nu mai sunt martoră. Sunt locul în care ea se întâmplă.
Și în această devenire, în această tăcere densă în care fiecare clipă pare să se dilate până la marginea ei invizibilă, simt cum iubirea nu mai are forma unei întâlniri, nici a unei așteptări, nici măcar a unei împliniri, ci devine o prezență continuă, o căldură care nu mai arde, ci se insinuează în fiecare fibră, în fiecare gând, în fiecare mișcare lentă a trupului meu care a învățat, în sfârșit, să nu mai ceară, să nu mai fugă, să nu mai caute.
Îți simt prezența fără să te ating, așa cum simt aerul înainte să-l inspir, și în această apropiere fără gest, fără grabă, fără nevoie de confirmare, există o formă de intimitate mai profundă decât orice atingere, pentru că ea nu se consumă, nu se epuizează, nu se pierde, ci rămâne, ca o lumină caldă sub piele, ca o amintire care nu aparține trecutului, ci continuă să se nască.
Și totuși, când te apropii, când distanța devine atât de mică încât respirațiile noastre se ating, simt cum trupul meu răspunde nu cu uimire, nu cu febră, ci cu acea recunoaștere calmă, sigură, în care dorința nu mai este o izbucnire, ci o continuitate, o adâncire lentă, o coborâre în ceva ce nu mai are nevoie de nume pentru a fi adevărat.
Mă apropii și eu, fără să rup liniștea, fără să grăbesc clipa, și în această apropiere simt cum întreaga primăvară se adună în gesturi mici — în felul în care degetele mele se opresc pentru o fracțiune de timp înainte să te atingă, în felul în care pielea mea recunoaște căldura ta ca pe un teritoriu deja interior, în felul în care respirația mea se modifică ușor, ca și cum ar învăța din nou să existe împreună cu a ta.
Și poate că aceasta este ultima înflorire. Nu cea mai intensă. Nu cea mai spectaculoasă. Ci cea mai adevărată. Pentru că ea nu mai ține de moment, ci de permanență. Nu mai aparține începutului, ci continuității. Nu mai este o promisiune, ci o stare.
Închid ochii și simt cum toate primăverile pe care le-am trăit se așază în mine, una peste alta, ca straturile unei memorii vii, în care fiecare floare a rămas deschisă undeva, fiecare atingere a rămas prezentă, fiecare dorință s-a transformat în ceva mai adânc, mai liniștit, mai durabil.
Nu mai există pierdere. Nu mai există sfârșit. Pentru că ceea ce a fost trăit cu adevărat nu dispare. Se transformă. Se interiorizează. Devine parte din ceea ce sunt.
Deschid ochii și lumea este aceeași — grădina, lumina, aerul, florile — dar eu nu mai sunt aceeași, pentru că acum port în mine nu doar o primăvară, ci toate primăverile posibile, toate începuturile care au devenit continuitate, toate dorințele care au devenit liniște, toate atingerile care au devenit memorie vie.
Te privesc și nu mai simt nevoia să te definesc, să te înțeleg, să te rețin. Pentru că ești deja aici. În mine. În această stare. În această înflorire care nu mai are nevoie să fie văzută pentru a exista.
Și în această liniște deplină, în această apropiere care nu mai caută să se confirme, în această respirație comună care nu mai știe unde începe și unde se termină, înțeleg că finalul nu este o încheiere.
Este o formă de a rămâne. O formă de a continua fără mișcare. O formă de a înflori fără sfârșit. Aceasta este ultima înflorire. Nu cea care cade. Ci cea care rămâne.
---
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii