Un heleşteu, o zarişte,
deasupra, un petic de cer:
în haosul imens,
ce,-n hotare de-nţeles,
nu poate să-ncapă,
colţ de plai
la marginea minţii;
anotimpuri –
păsări călătoare ţâşnind spre înalt,
dincolo de ultimul gând…
caliciul de lotus se ridică din mlaştină
pentru a se deschide în toată splendoarea;
suratele lui
– alte metafore ale naturii –
strâng culori înmiresmate din curcubeu
şi-l reclădesc, în fiecare an, pe pământ
cu un efect solar şi profund senzorial,
care,
în agonie şi chiar după moarte,
cu o tărie mută,
îşi dăruiesc parfumul trecerii...
aripi de păsări trasează orizontul
în care închid infinitul
şi-apoi îl descântă
în limba pe care-o înţeleg cel mai bine –
zborul...
coloane din lacrimile norilor
piaptănă vântul
şi sprijină tavanul cerului...
Inima ta –
sămânţă fertilă
aşteptând să-ncolţească
printre vociferările clipelor,
să se cuminece
din rodul pământului…
Fii esenţa zborului,
fii alegere şi supunere...
fii parte din toate astea,
fii toate astea la un loc!
Nu entitate separată.
Călătorule,
ancorează-ţi sufletul
pe acestă corabie!
Chiar dacă nu te poartă gratis,
prin Univers,
spre gloria eternă
a aripilor crescute înlăuntru!
(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 26 ianuarie)
-->
Comentarii
Mulţumesc, AURELIA! O seară împlinită şi un weekend plăcut!