Împăratul se plimbă gânditor prin mirifica-i grădină plină cu flori și cu animale exotice apoi intră în palat plictisit. Îi venise zvon prin iscoadele lui trimise în cele patru colțuri ale lumii că un bătrân cam zmitit se ridică împotriva stăpânirii și proclamă drept Împărat pe un oarecare Cristos.
Trimise imediat după Burrus, comandantul gărzii imperiale, să vină la el.
-Burrus, tu dormi și Imperiul ne este călcat de inamici!
-Ce s-a întâmplat, Măria-Ta?
-Ar trebui să-mi spui tu mie!
-Dar nu știu nimic! La hotare e liniște…Cine îndrăznește să ne calce?
-Dușmanul s-a băgat ca viermele în burta noastră! Ne macină, Burrus! Și voi, cohorte de armate, dormiți! Vă plătesc degeaba…Toc dinarii pe voi…Să-mi aduci mie pe acela care umblă prin Temple și Altare și face propagandă contra noastră, răsculând popoarele!
-Am înțeles, Împărate!
-Seneca unde este?
-La Bibliotecă!
-Să vină la mine!
Seneca, spăsit, încovoiat de spinare, se prezentă la Împărat.
-La ordin, Auguste Împărate!
-Prea învățate Seneca, mi-ai alinat tinerețile cu învățătura ta, mi-ai mângâiat domnia cu cuvântările pe care mi le-ai scris; aș vrea să-ți mai cer un sfat: se tot vorbește că umblă unii prin Imperiu care vor să mă răstoarne, în numele iubitei mele mame Agrippina, te rog, răspunde-mi ce să fac? Mai marele lor cică e un bătrân amărât din Efes care vrea să răstoarne ordinea actuală și să pună în scaun domn nou, făcând ei altă ordine. Am vorbit și cu comandantul Burrus și mi-a spus că e liniște…Dumneata ce știi?
-Știu multe, Preaputernice Împărate! Credința noastră se zdruncină din temelii! S-au înmulțit Altarele șiTemplele și-n ele s-au rîspândit ereziile! Acest bătrân, pe nume Ioan, umblă prin mulțime și propovăduiește credința esenienilor…Crede într-un viitor împărat imaginat de ei sub numele lui Cristos!
-Și ce vrea acest Cristos? Are armate mari? Eu știu că Irod l-a pedepsit la moarte prin crucificare!
-N-are nicio armată! A fost condamnat la moarte prin crucificare de către împăratul Irod pentru uneltiri împotriva Imperiului…Niște pigmei care-și zic apostoli, precum a fost și Petru, pretind că acest Cristos va învia și va instaura o altă ordine pe pământ. Toți vorbesc că e trimisul lui Dumnezeu pe pămât să mântuiască lumea de rele! Arma lui este cuvântul! El cică și-ar fi făcut o serie de adepți, care s-au numit apostoli și pe care i-a trimis în lume să-i răspândească credința. Acel bătrân e unul din acești apostoli și se numește Ioan.
-De unde ai aceste informații?
-Din poveștile lor! Acest Ioan, fiul lui Zebedei, povestește că împreună cu Iacob și cu Petru au fost pretutindeni cu acest Cristos. Domnul Cristos, zic ei, i-a încredințat lui Ioan îngrijirea mamei Sale. Și după aceea l-a trimis în lume să predice credința Lui.
-Și mie de ce nu mi-ai spus până acum?
- Cum era să vă spun? Acestea sunt niște povești scornite de oameni bolnavi la cap, Preaînălțate Împărate! Vise de-ale lor…Oare dumneavoastră credeți că putea un om să moară și să învieze?
Trecură câteva zile de la această discuție, timp în care Nero încercă să înțeleagă și el ce vor acești creștini care s-au înmulțit și umblă noaptea în rugăciuni și-n umilință. Oare pot ei fără nici o armă să doboare Împărăția? Și ce mai aflase el despre ei? Că acești creștini sunt urmașii iudeilor macabeeni care cred într-un dumnezeu al lor. Ei singuri cred într-un Dumnezeu, restul popoarelor, adică babilonienii cu vecinii lor adorau stelele, perșii, focul, egiptenii, animalele…Ei, romanii, aroganți și mândri, cum să creadă în așa ceva? Împrumutaseră credința de la învățații greci și de la bătrânii lor etrusci și credeau cu tot dinadinsul în zeitățile lor. Când adunase ultima dată Colegiul Pontifilor și stabilise evidența sărbătorilor, îl rugase pe Pontiful Suprem să se mute în For și să vegheze mai cu sârg la toate obiceiurile și regulile ritualurilor, să stabilească rugăciunile și invocațiile, să numească noi conducători la Confreriile religioase și să decidă la amplasarea noilor temple… Ajutați de sacerdoții flamini și de Fecioarele Vestale, care începuseră să desacralizeze ritualul și să se dedea la excese bahice, împrumutate din provincii, această armată de slujitori ai împărăției fu restructurată și chemată să vegheze mai cu sârg la păstrarea obiceiurilor și religiei lor. Lățindu-se însă Imperiul, tot mai mult scăpaseră de sub control toate aceste obiceiuri și se înmulțiseră misteriile orfice, dionisiace și eleusine. Misterele lui Dionisos, bacanalele, cum se mai numiau, începuseră să capete un caracter orgiastic la care participau tot felul de oameni pestriți ai Imperiului din Egipt, Siria, Frigia, Tracia și India. Bacante deșucheate, sibile, satiri, sileni jucau dansuri sau cântau cântece cu aluzii la romani sau se desfrânau cu orgii sexuale, scăpate de sub control. Mulți participanți la aceste serbări fuseseră arestați, decapitați sau închiși sub motiv că încălcaseră regulile impuse de Pontifex Maximus.
-Să vină la mine Pontiful colegiului ghicitorilor!- porunci supărat Împăratul, nemulțumit de răspunsul pe care i-l dăduse Seneca.
Colegiul haruspicilor, cum mai era numit, augurii, interpretau voința Zeilor și Împăratul trebuia să-i cerceteze să vadă încotro o ia lumea. Pontiful ghicitorilor tocmai sosise de la Delphi unde cercetase oracolul în Templul lui Apolo și venise foarte supărat. Zeița Fortuna, cea care cârmuia destinele omenirii, nu-i fusese în grație, și-i prevestise numai nenorociri. Dar el nu voia să supere pe Împărat, căutând să-i ascundă adevărata realitate. Știindu-l cu mintea rătăcită pe Nero, Pontiful risca să fie aruncat în groapa cu lei dacă încerca să-i spună adevărul. Călcând jurământul lui Fides, Frigianul Pontif se prezentă înaintea Împăratului cu o aureolă de mare mag, cu plecăciuni și sărutări de mâini.
-Ia spune-mi, Frigianule, ce ți-a spus Oracolul?- îl întrebă curios Împăratul.
-De bine, Măria-Ta! Trebuie să-i aducem sacrificii lui Mitra un taur că mi-a dat de înțeles că avem război.
-Cu cine?
-Oamnenii din Imperiu se răscoală!
-Care e cauza?
-Traiul! Oamenii Măriei Tale le ia și sufletul! Și a zis despre Domnia Ta că ai făcut mare păcat pângărind fecioria vestalei Valeria. După ce-ai sedus-o, ai aplicat legea aceea nenorocită de-a o îngropa de vie! Cu ce era ea vinovată?
-De unde știa Oracolul de acestă faptă?
-În Templul lui Apolo totul se știe! Zeii se-adună și vorbesc.
Frigianul Pontif îndreptase sulița împotriva Împăratului fără să vrea. Mai bine îi spunea realitatea, gândi el. Și realitatea era că acei creștini care se numeau Apostoli, împrăștiaseră ca râia învățătura lui Cristos peste tot pământul, punând Imperiul în pericol. Mai mult, mitraismul fusese asimilat de ei, transformând unele temple în biserici, unde își propagau noua învățătură.
În sufletul Împăratului se strecură Zeița Discordia, zeița vrajbei, care-l făcu să ia o hotărâre groaznică. <Acest Pontif trebuie să moară! De ce se bagă el în viața mea?> Avea încă sub pleoape moartea vestalei Valeria, pusă la cale în secret de liberta Acte, iubita lui. Pe vestala Valeria o cunoscuse cu câtva timp în urmă la sărbătoarea Floralia, o chemase în For și-i pusese pe cap cu mâna lui coroana laurilor frumuseții. Vestala Valeria fusese crescută de mama ei, o sclavă din Creta, și printr-un concurs de împrejurări ajunsese la sacerdoții flamini care o recrutaseră ca membră a cultului Fecioarelor Vestale, într-un fel de mânăstire-templu pe lângă For. Vesta era vechea divinitate a focului, protectoare a Romei. Șefa lor îi pusese copilei condiția prin jurământ ca 30 de ani să se păstreze castă și să se închine Pontifului Maximus cu toată dăruirea și supunerea. Dacă nu își va menține jurământul, va fi îngropată de vie ca de altfel toate fetele de aici care încălcau jurămintele.
După ce Împăratul îi pusese coroana cu laurii frumuseții, într-una din serile acelei primăveri o chemă la el și-i propuse să vină în slujba lui la Palat. Înnebunise de dragul ei; umbla prin grădinile Palatului numai cu imaginea ei sub ochi. Și în acea primăvară frumoasă începuse să-i scrie și poezii. Vestala Valeria era de o frumusețe stranie; pui de grecoaică, zămislită din aluatul Zeiței Afrodita, pe măsură ce creștea, devenea o femeie care strălucea prin grații și frumusețe. Blondă, cu ochii mari și albaștri ce scânteiau, cu o față deosebit de proporționată, cu buze mari, carnale, și cu un păr galben ce strălucea în lumina sorelui de prmăvară, cu un corp suplu și cu picioare căprioare, fata era poftită de mai toți curtenii Împăratului. În mândria ei, trecea nepăsătoare printre ei, fără a le acorda cea mai mică atenție.
-|i-a spus cineva cât de frumoasă ești, vestală Valeria?- o întrebă Împăratul în amurgul crepuscular care se lăsase peste grădinile Palatului.
Soarele scăpătase în Mediterană și apăruseră magnific stelele și luna pe un cer azuriu, plin de seninul verii. Fata pusese capul în jos și nu-i răspunsese Împăratului. Și nici nu acceptase să părăsească Templul și să meargă la curtea Palatului. Dar ceva parcă se cuibărise în ea, era un fior, un fel de tremur, care-o făcea și mai frumoasă, dar și mai neliniștită.
-Valeria, o întâmpină liberta Acta, pe Via Apia am o vorbă cu tine!.
Fata se întoarse speriată spre Acta și o întrebă:
-Ce vorbă are o libertină cu o vestală?
-Te previn că ai să mori dacă te lași vrăjită de Împăratul Nero! Eu îl iubesc și nu vreau să-l dau unei biete vestale!
-Ce vorbă e asta, libertă Acta?
-Te-am văzut cu Împăratul prin parcurile și grădinile Palatului …Împăratul Nero te sorbea din ochi…Ai grijă că nu te voi ierta dacă îmi calci dragostea în picioare!
Într-una din nopțile acelei primăveri, Împăratul Nero trimise doi gealați din garda pretoriană și o luară pe vestala Valeria și o duseră la Palat. Nero o vrăji cu daruri și cu bogății și fata petrecu cu el o noapte de vis. De acum drumul ei nu mai putea să fie Templul; își călcase jurământul față de Pontifex Maximus și numai o minune o mai împiedica să nu fie îngropată de vie. Liberta Acta, care aflase totul de la un intim care locuia în palat, profită de faptul că Nero plecase în Egipt să-și inspecteze cohortele militare, o pârî Pontifului Suprem că și-a încălcat jurământul, pierzându-și castitatea. Colegiul sacerdotal al epulonilor, care organiza ceremoniile sacre de condamnare la moarte prin îngroparea de vii a vestalelor ce-și pierdeau castitatea, făcu o sumară anchetă și în zi de Duminică, în piața Forului, fata fu condamnată la moarte și îngropată de vie lângă For.
Toți însă îl învinuiseră pe Nero de această crimă; Pontiful Colegiului haruspicilor aflase despre cruda întâmplare și încercase să dea totul pe Oracolul din Delphi. Împăratul Nero știa acest lucru și-i puse gând rău șI lui: groapa cu lei. Fu judecat în For de doi judecători dintre patricienii lui care făceau parte din ordinul cavalerilor, punându-se eticheta de trădător de țară. Pusese pe seama lui o trădare iluzorie cum că ar fi colaborat cu dușmanul sirian, dând pe mâna lui două legiuni militare care căzură în prizonerat și fuseseră măcelărite. Spectacolul se desfășurase în Amfiteatru de sărbătoarea Laudi Romani unde se strânsese toată floarea locuitorilor Romei. Omul fusese îmbrăcat într-o blană de căprioară și coborât pe niște scripeți în groapă unde fuseseră aduse două pantere din junglele africane, ținute flămânde câteva zile, pentru a da spectacolului o notă cât mai tragică. Cât ai clipi din ochi, panterele se năpustiră asupra învinuitului și dintrodată țâșni sângele în șuvoaie din pielea de căprioară, împroșcând tavanul și pereții clădirii din Circus Maximus. După acest spectacol oamenii se înfruptară cu vin și pâine, plecând acasă triști, cu sentimentul nesiguranței vieții. Se dusese vestea din om în om că Pontiful murise nevinovat și de acum încolo fiecare putea să aibă soarta lui și să fie în locul lui. Nero era un asasin fără scrupule!
Acest Nero fusese fiul lui Domitius Athenobarbus și al Agrippinei Minor, cea de a patra soție a împăratului Claudiu care în anul 50 l-au adoptat pe Nero, deschizându-i drumul spre tron. A fost proclamat împărat pe 13 octombrie 54, când avea șaptisprezece ani și deja era căsătorit de un an cu fiica fostului împărat, Octavia.
Filozoful Seneca fusese adus de mama lui la Palat pentru a fi inițiat în filozofie. Pe atunci Nero manifesta un deosebit interes pentru arte, picta, desena, modela statuiete din argilă, scria versuri și cânta la arfă. Citea cărți de filozofie și literatură, dorea să aibă prieteni, era sincer și fără vicii. Mama lui, Agrippina, se revoltă împotriva acestor obiceiuri, dorind să facă din el un aristocrat de viță nobilă, un împărat războinic, țintind domnia după Claudiu și urmându-i pilda. Prin fiul ei, voia să conducă ea destinele Romei împreună cu Seneca și Burrus. Femeia avea o fire aspră și amenințătoare, impunându-și voința în cele mai mici amănunte. Seneca pusese bazele unei noi politici prin redactarea alocuțiunilor noului princeps pe care Nero le citea în senat. Pe atunci Nero era o caricatură de om; de statură aproape mijlocie, cu un corp plin de pete și respingător, păr blond, ochi albaștri, spălăciți și miopi, un gât gros și un pântec proeminent și cu niște picioare ca fusele de subțiri; nimeni n-ar fi crezut că va ajunge cel mai feroce om al Romei.
-Preaputernice Împărate a sosit Burrus cu învinuitul!
-Să intre!
Burus aduse un bătrânel adus de spate, zbârcit la față și albit la păr. Era îmbrăcat sumar cu o cămașă murdară și plin de necurățenii. Avea mâinile și picioarele legate în lanțuri și semne de lovituri pe față.
-Acesta este Ioan, cel ce se crede urmașul lui Cristos!
-Am citit rapoartele Împăratului Iudeii, Irod, și-mi dau seama că lucrurile se complică, Burrus! Mai întâi trebuie alungați toți iudeii din Roma. Acești iudei provoacă tulburări sociale în numele acelui om pe care ei îl numesc Cristos. Tu ești Ioan, urmașul lui Pavel, ce propovăduiești noua credință?- se adresă Împăratul lui Ioan.
-Da, Preaputernice Împărate!
-Ce-i cu acest Cristos al vostru pe care-l așteptați să vie și să domnească peste toată lumea? Unde s-a mai pomenit să învieze un mort, după ce a fost crucificat? Visați cai verzi pe pereți!
-Nu visăm, Împărate! Eu împreună cu fratele meu Iacob și cu Petru am colindat cu Domnul Isus pretutindeni. După răstignirea Sa pe Cruce, eu personal am asistat la învierea Lui. După înviere, înălțare la ceruri și Rusalii, Domnul mi-a încredințat mie stâlpii Bisericii din Ierusalim și când era pe Cruce mi-a fost dată în grijă mama Lui…
-Care? Acea femeie adulteră, Maria Stada, care împreună cu soldatul roman Pantheras, I-a dat naștere acelui iudeu pe care voi îl ridicați la ceruri? Am rapoarte de la Împăratul Iudeii, Irod, că acel Isus a învățat magia de la dascălul său, Rabi Iosua, apoi a studiat în Egipt arta seducerii mulțimilor de la preoții și vrăjitorii Templelor solare, închinate zeului Ra. Ideea aceea năstrușnică că oamenii după ce mor, duc o a doua viață în ceruri, a adus-o acel Cristos de la Karnak și Luxor și a răspândit-o în toată Iudeea și de aici în toată lumea!
-E o blasfemie ce se spune în acele rapoarte ale lui Irod! Isus este și om și Dumnezeu! Toma l-a cercetat cu mâinile lui, I-a pipăit rănile de la mâini și de la picioare și din coaste…Și l-am văzut și noi…De geaba l-ați osândit pe Pavel! El n-a fost vinovat cu nimic! Domnul s-a arătat lui Pavel și I-a zis: <Îndrăznește, Pavele, după cum ai mărturisit despre Mine în Ierusalim, tot așa trebuie să mărturisești și în Roma!> A venit la Roma trimis de Domnul! Și Domnul se va răzbuna!
Auzind aceste vorbe, Împăratul Nero s-a mâniat foarte și a strigat la gealați și la Burrus:
-Luați-l de-aici și să-l duceți la acei nebuni de pe insula Pathmos! Acest om nu merită să stea printre romani!
Ioan fu mulțumit că nu i-a luat viața; trecuse prin multe și se călise. Pe timpul Împăratului Domițian când fusese somat să se prezinte la Roma spre a fi judecat pentru credința lui, Ioan s-a apărat fără advocat, susținându-și clar și convingător nevinovăția. Ascultătorii au rămas surprinși de înțelepciunea și iscusința lui, spre surprinderea lui Domițian care tuna și fulgera, plin de furie. În zadar însă, Ioan a fost aruncat într-un cazan cu ulei clocotit. Judecătorii lui au strigat mulțimii care asista înspăimântată la spectacol: <Astfel pier toți aceia care cred în acest înșelător, Isus Hristos din Nazaret!> Dar Ioan a răspuns: <Mă simt onorat să sufăr pentru El! Eu sunt un om slab și păcătos! Hristos a fost sfânt, nevinovat, nepătat. El nu a păcătuit și în gura lui nu s-a găsit vicleșug!> Auzind aceste vorbe, cei ce-l aruncaseră în cazan l-au scos și au rămas uimiți că nu pățise nimic…
Uleiul încins nu se lipise de el!
-->
Comentarii