Eu n-am să fac o poezie, am să scriu un fel de proză; e prea târziu să caut rime, e prea târziu să mai fac versuri; ale lumii înțelesuri sunt prea greu de prins în versuri. Eu sunt doar un expozeu, bun de pus în vreun muzeu ca să vadă lumea care, calcă inocența în picioare. E prea târziu să mai fac versuri, că-s atâtea ne-nțelesuri și nonsensuri și erate fel de fel. Adevărul sfânt al lumii îl cunoaște numai El. El e fără de păcate, El și-a dus crucea în spate, El a fost bătut, scuipat, înjurat și alungat. El nu a cerut nimic, El a dat, la toți a dat. El a fost nevinovat, dar omenirea-n schimb i-a dat un verdict de… condamnat! Doamne, cum poți îndura, creația, de mâna ta, să se bucure de viață, când ei ți-au ucis pe cruce unicul tău fiu? Zău, că-ți vine să te duci, făcând semnul sfintei cruci! Asta e zidirea Ta?... Fă cu ea, dar, ce vei vrea!
Și n-am să fac o poezie, tot în proză eu voi scrie despre un copil sărman, ce l-am cunoscut mai an; niște copii se jucau cu mingea, pe un maidan; țipete și veselie. Gooolll! strigau din când în când și mă amuzăm că, uite, mai marchează România, îmi fusese primul gând…
Un copil stătea deoparte, mai retras, lângă un stâlp și se tot uita la iarba ce creștea, din pâlc în pâlc, pe maidanul cu pricina ce se-asemăna cu-n dâmb. M-am apropiat de el, cu un fel (parcă) de teamă, dar acum eu știu că nu: era doar acea sfială, care-ți intră-n suflet rar, când te simți că ești aproape de un om ce are har.
-Uite, zice, plânge iarba!
Și pe loc întreaga zarvă, a copiilor din joc, dispăruse că prin farmec, dispăruse chiar de tot. M-am uitat în jos la iarba afundată în pământ și pe loc o cugetare m-a făcut să-mi zic în gând: “Mă doare și când rupeți floarea, când norii negri umbresc zărea, dar ce mă doare cel mai rău, e lacrima din ochiul tău.”
M-am uitat în sus la el; ochii îi erau ca iarba, mari și visători erau; dar ce chip? Plin de
lumină, ochii parcă-i radiau și în jur era lumină, dar o altfel de lumină, atunci nu știam nicicum, dar am înțeles acum: sigur că a fost divină!
M-am uitat în jos la ghete; rupte și fără șireturi. Haina era ponosită, roasă și tocită-n coate.
-Vai, i-am zis, nu se poate, ai s-ajungi pe dezbrăcate și-o să-ți fie frig la spate...
A zâmbit, și-a lui zâmbire m-a-nmuiat atât de tare, încât m-am privit pe mine; mi-am văzut pantofii negri, lustruiți cu cremă aleasă, haina ce-o plătii în rate, că era din firmi străine, astea m-au făcut pe dată să mă simt așa de rău, eram gol pe dinafară și în suflet eram hău.
L-am apucat de mână. “Ce mână caldă are!” (am fost prins eu de mirare).
-Hai să facem o plimbare! Hai, și spune-mi, vrei ceva? Poate vrei și de mâncare sau o haină? Zi ceva!, că generos, cu drag, ți-oi da!...
El tăcea, tăcea într-una, dar vorbea, spunea ceva, fără să deschidă gura, parcă era vocea mea…
-Unde stai, pe care stradă? În ce bloc tu locuiești? Ai părinți? Ce-ți face mama? Tatăl tău unde lucrează? Eu îl întrebam mereu, el îmi răspundea c-o voce… avea timbrul cristalin și mă tot uitam la dânsul… tare mai era blajin! (mă gândeam cu drag la mama ce-i dăduse acest chip; trebuia să fie mândră că are-așa un fiu sublim; dar cât poate de frumoasă mama lui să fie, zău, acest gând nu îmi dă pace, astăzi parcă-mi pare rău…
Îmi răspunse, tot așa, fără să deschidă gura, că locuiește-n bloc cu mine, chiar pe-același palier… “Și la care apartament?”, am vrut să deschid eu gura, dar mi se blocase gura...
“Doamne, stă-n casă cu mine!?... Nu se poate, e-un mister, ce vrei ca să faci cu mine?...
Și, apoi, ca din instinct, mâna i-am strâns-o mai tare; simțeam că și el mă strânge.
“Doamne, dorm sau treaz sunt oare?! Să nu-mi faci vreo bucurie, să cad astăzi din picioare, ziua în amiaza mare, ai, te rog, mai ai răbdare (fu a mea mare rugare).Vreau să aflu tot ce știe. Cine e acest copil? Parcă-s eu, mă văd pe mine, lasă-mă să aflu tot, și a mea copilărie, vreau să aflu tot ce știe…”
Si îmi spuse, el, sărmanul, că s-a născut pe undeva, într-un loc pe care, eu, îl știam, chiar știam câte ceva… Se născuse într-o casă, cu mulți frați, multe surori, dar, el fire mai retrasă, gânditor a fost de mic. Joaca nu-l preocupase, el a fost matur de mic; se gândea la nemurire, care-i sensul vieții, al lumii…, căta el răspuns la toate, dar nu reușea nimic, că era, încă, prea mic.
Că mânca bătaie multă de la tatăl lui de mic… Ei!, că mai făcea trăznăi, n-avea minte, era mic, dar zice că era prea multă, cum să dai într-un copil?! Cum să-l faci să meargă–n carje, pentru-n lucru de nimic? Să mai spui minciuni la școală că nu poate ca să meargă, că a căzut dintr-un copac? Cine poate să-nțeleagă, cine tată-și poate zice, să dea-n propriul fiu de sânge… Durerea asta nu și-o stinge, dar el a iertat de mult.
“Moșul a venit la tine?”, am încercat eu să-l întreb, dar parcă îmi ghicise gândul.
-N-a venit, nicicând, la mine. Mama mea așa-mi spunea: “Ține minte, măi copile, sunt mulți mai săraci ca tine; n-o sa vină anul ăsta, doar la anul poate vine”… Și la anul tot la fel: erau alții mai săraci, mai săraci cu mult ca mine... Și eu mă uitam la alții cât erau de bucuroși și, deși erau obraznici și la carte puturoși, Moșu’ le-aducea-n desagă, jucării și ciocolată, biciclete și patine, dar mereu la mine-acasă Moșul nu putea să vie, că eu locuiam mai sus, iar el nu putea să suie.
O săgeată mă străpunse. “Asta nu-i copil, Iisuse! Cine mie îmi trimise mogâldeață de copil, să mă scoat-afar’ din vis, acum în prag de sărbători? Asta e durerea lumii, exponat dintr-un muzeu, uite, ce lumină are! Cine-i el, dar cine-s eu?
L-am luat ușor în brațe și cred că l-am strâns prea tare, că mii de lacrimi curgătoare mi-au căzut șuvoi pe față.
-Strânge-mă, strânge mai tare!, asta, da, am auzit. “Doamne, ce m-ai fericit! Un copil să strâng în brață? Este tot ce mi-am dorit. Gându-acesta mă răsfață, lasă-mă să-l strâng în brață. Uite cum s-a cuibărit, eu mă duc cu el acasă… “
-Mergi cu mine? (el m-a strâns de gât mai tare). Să nu mă lași fără suflare, că ne vom urca pe scări, liftul nu mai vrea să meargă, stă și el de sărbatori…
Ca să pot deschide ușa, l-am lăsat din brațe jos. Nu mai nimeream nici broasca, atât eram de bucuros. L-am luat din nou în brațe, ca să-l trec al casei prag; nu se dezlipea de mine și vă spun că mi-era drag, mi-era tare, tare drag!
Pe hol eu am o oglindă, mare, cât o zi de post. M-a izbit asemănarea cu copilul care… a fost!
-Unde ești? Unde-ai fugit? Cum te cheamă?
M-am dus iute la fereastră. Am dat floarea la o parte și m-am aplecat pe geam. El e! Îmi face semn cu mâna.
-Eu sunt! Eu sunt tu! și a plecat, parcă s-a evaporat.
Mi s-a pus un nod în gât. Am rămas cu mâna-ntinsă și priveam în gol pe geam…
…………………………………………………………………………………………………...
Mi-am revenit. Deschid calculatorul. Am un mesaj. Îl citesc.
“Să nu-ți pară rău, mai vin la anul! Să crezi în Moș Crăciun! De vei fi bun, mai vin la anul!”
“ Îți jur că voi fi bun!”
Uite că-mi scrie!
“ Să ții minte, copile: Moș Crăciun e în tine! Cât timp ești bun, Moșul e cu tine!
Nu pot să mai citesc, mi s-au împăienjenit ochii. Mi-e dor de tine, de tine, Moș Craciun!
Promit că am să fiu mai bun. De astăzi, la toată lumea, o să spun:
EXISTĂ MOȘ CRĂCIUN!
-->
Comentarii