05. (proză, legende)
~ Cartea Timpului și a Pământului ~
Rostiri Românești de iulie
Fata Jiului şi Strigoii de sub cule (Gorj)
Motto:
Ieși, strigoie, din mormânt,
Că te-ajunge al meu cânt,
Fata Jiului adună,
Var și ierburi ca să pună.
– Din bătrânii de la Cartiu
În luna lui Cuptor, când pământul Gorjului frigea ca o vatră încinsă, Cula Cartiu își ridica zidurile albe și groase deasupra văii, pargă apărată de sfinții zugrăviți la troițe. În acel iulie de pârjol, când Jiul devenise o dâră subțire de clisă, trăia în sat Smărăndița, o copilă cu ochii verzi ca frunza de nuc, căreia oamenii îi ziceau în șagă Fata Jiului, fiindcă știa ca nimeni alta mersul apelor și tainele izvoarelor tăinuite. Ea avea un frate mai mare, pe Pârvu, flăcău dârz care păzea viile boierești cu bota de gorun.
Într-o noapte de cireșar târziu, chiar în pragul sărbătorii Sfântului Ilie, un zăduf nefiresc coborî peste măguri. Aerul miroase a pucioasă și a praf vechi, iar câinii din ogrăzi începură să cheltărească înăbușit, cu cozile strânse între picioare, privind spre pivnițele adânce ale culei.
– Măi Pârvule, frate, șopti Smărăndița, strângându-și marama de borangic la piept în timp ce stăteau sub pălimar, n-auzi tu cum pârâie pământul sub temelie? Nu-i foșnet de mărăcini ori pas de argat. Sunt strigoii de sub culă, treziți de arșița cea mare! S-au ridicat din hrubele cele negre și vor să fure vlaga din oameni și să usuce și ultima picătură de apă din fântâni!
Pârvu prinse strâns bota de gorun, cu privirea țintită spre ușa grea de stejar a pivniței:
– Am văzut și eu cum se mișcă umbrele prin bătătura curții, soro. Dar cum să stăm noi în calea necurățeniilor? Boierul a fugit la Târgu Jiu de frică, iar slujitorii s-au zăvorât în case. N-avem decât botele astea și credința din piept.
Cum se făcu miezul nopții, ușa de stejar a pivniței culei prinse a se clătina cu un scârțâit ce tăia inima ca un brici. Smărăndița nu mai stătu pe gânduri. Alergă într-un suflet în dosul grajdului, unde bunicul ei stinsese o groapă mare de var alb în primăvară. Luă o găleată de lemn, o umplu cu clisa aceea albă și groasă ca smântâna, aruncă în ea o mână de mac sfințit și trei fire de usturoi sălbatic cules de pe chei.
–Ia seama, Pârvule! strigă fata, glăsuind cu o vlagă neașteptată pentru trupul ei subțire. „Mergem în bătătura curții și tragem o dâră groasă de var de jur-împrejurul culei! Nicio făptură fără trup de țărână nu poate trece peste hotarul ăsta sfințit, chiar de-o fi purtată de cel mai mare vârtej al lui Cuptor!”
Pârvu prinse găleata, iar cu o pensulă din coadă de cal începu a mânji pietrele de temelie, trăgând cercul cel protector. Tocmai când pecetluiau ultima palmă de zid, din gura neagră a hrubei izbucni un abur des, de culoarea cenușii de gorun. Din negură prinseră a ieși trei strigoi – bătrâni ai satului morți de mult, cu cămășile rupte și ochii ca două găuri stânse, în care mai sclipeau doar scântei de ciudă.
–Hăi, Fata Jiului! şuieră strigoiul cel mai mare, un uncheș gâbovit ce purtase în viață numele de baciul tăcut, din Runcu. Vrei să ne zăvărești drumul cu var stins și ierburi uscate? Arșița ne-a dezlegat legăturile și ne-am sculat din pământ să luăm vlaga din oameni și să bem tot sângele apelor! Dă-te în lături, copilă, că altfel îți uscăm suflarea pe loc!
Smărăndița se îndreptă de spate sub pălimar, își potrivi marama de borangic și prinse a hăuli prelung, un cântec vechi de munte pe care strigoii nu-l puteau suferi.
Zăduful nopții de iulie crescu într-o clipită, devenind atât de greu încât pietrele culei Cartiu începură să transpire un abur fierbinte și lipicios, ce mirosea a pucioasă și a pământ reavăn scos din morminte. Strigoii, văzând că nu pot trece dâra cea groasă de var stins, își uniră glasurile lor schimonosite într-un şuierat lung, chemând din adâncurile pivniței un vârtej de aer negru. Ușa grea de stejar a hrubei boierești se smulse din țâțâne cu un pârâit groaznic, izbindu-se de bolovanii de jos și ridicând un nor de praf vechi.
Pârvu nu dădu înapoi nici o palmă. Își înfipse bine opincile în țărâna încinsă a curții, prinse bota de gorun cu ambele palme și se așeză chiar în gura întunecată a peșterii, barând calea cu trupul său lat.
– Nu treceți, spurcăciunilor! strigă flăcăul, iar perfectul simplu al graiului său gorjenesc răsună dârz sub bolta cerului. Păzii eu viile boierului de lupi și de tâlhari, și-oi păzi și cula asta de lăcomia voastră blestemată! Smărăndiță, nu opri hăulita, căci sunetul tău le moale vlaga din oase!
Smărăndița, stând sus pe pălimarul de lemn, își mări pieptul și trimise o nouă hăulită peste văi, un viers atât de ascuțit încât frunzele fagilor de pe creste începură să tremure. Din gura hrubei însă, prinse a se târî o arătare și mai mare – umbra unui vechi vătaf al conacului, om care în viață fusese aprig la mânie și strânsese averi prin silnicie. Umbra lui avea gheare lungi și ochi ca două scântei galbene ce tăiau întunericul.
– Hăi, fecior de argat! rânji vătaful de abur, ridicându-și brațele lungi spre pieptul lui Pârvu.Arșița lui Cuptor ne-a dat dezlegare să luăm tot rodul acestui pământ! De nu te dai în lături, îți înghețăm sângele în vine și te lăsăm aci stană de piatră cenușie!
Dihania se repezi asupra flăcăului cu o viteză uluitoare. Pârvu învârti bota de gorun deasupra capului și lovi cu toată puterea direct în pieptul de negură al vătafului. Lemnul sfințit, muiat în usturoi sălbatic, scoase un pârâit puternic la atingerea umbrei, iar strigoiul scoase un urlat de durere, dând înapoi trei pași în întunericul pivniței. Dar frigul cel nefiresc al morții îl săgetă pe Pârvu până la măduvă, făcându-i brațele să tremure pe mânerul de lemn.
Zăduful părea că nu mai are capăt, iar din măruntaiele pivniței se ridicau acum și alte umbre rătăcite, chemate de blestemul vătafului. Smărăndița vedea de sus, de pe pălimar, cum fratelui său îi slăbea vigoarea din brațe sub suflarea de gheață a strigoilor. Fata nu mai stătu pe gânduri. Își descheie brâul de lână roșie, scoase de la sân o strachină mică de lut plină cu busuioc sfințit la sărbătoarea Sfântului Ilie și coborî treptele culei într-un suflet, cu marama de borangic fluturând în vânt.
–Ține-te, Pârvule, că vine răcoarea Jiului! strigă copila, pășind cu îndrăzneală chiar în bătătura curții, dincolo de cercul cel alb de var stins.Nicio necurățenie nu o rămâne pe aceste plaiuri când o bate lumina zilei! Sfinte Ilie, trimite fulgerul tău cel curat peste conacul de la Cartiu!
Smărăndița prinse firele de busuioc, le înmuie în apa sfințită pe care o purta într-o plocă mică la șold și începu a stropi gura hrubei, împrăștiind o miroznă puternică, curată, ce tăia pe loc mirosul greu de pucioasă și clisă veche. Cum atingeau picăturile de apă solzii și pieptul de abur al vătafului, arătarea prinse a se schimonosi de durere, scoțând un şuierat atât de ascuțit încât ferestrele mici ale culei începură să tremure.
– Blestemată să fii, Fata Jiului! urlau strigoii, prinși între bota de gorun a lui Pârvu și stropii de busuioc ai fetei. Ne-ai rupt legăturile în astă noapte de Cuptor! Dar ține minte că arșița tot o să vină înapoi pe măguri, și pământul tot o să se crape sub picioarele voastre!
–Va veni când a vrea Dumnezeu, nu când poftiți voi, spurcăciunilor! strigă Pârvu, prinzându-și din nou mândria și vigoarea în brațe. Iar până atunci, înapoi sub pământ, să nu vă mai vadă oamenii fața de urâciune!
Cu o ultimă lovitură năpraznică de botă, flăcăul izbi pământul din fața hrubei, iar în acea secundă, peste crestele cele înalte ale Parângului, se arătară primele raze ale soarelui de iulie, argintând frunzele de gorun și împrăștiind negura nopții.
Sub mângâierea primelor raze de soare, care cădeau curate deasupra culei Cartiu, trupurile de abur ale strigoilor începură să se destrame ca o ceață ușoară luată de vânt. Vătaful cel vechi scoase un ultim hohot de ciudă, un sunet înăbușit ce pieri adânc în măruntaiele pământului, lăsând în urmă doar un praf cenușiu și miros de iască stinsă. Pârvu și Smărăndița nu mai pierdură nicio clipă, știind bine că duhurile nopții își ascund deocamdată colții, dar că taina locului trebuia zăvorâtă cu lacăte de fier înainte ca zăduful amiezii să urce din nou pe cerul alb al Gorjului.
– Adă clisa de var, soro, și bârnele cele groase de stejar! strigă Pârvu, ștergându-și sudoarea de pe frunte cu dosul palmei însângerate. Trebuie să zidim gura acestei hrube boierești, să nu mai aibă necurățiile pe unde ieși când o mai clesi pământul sub arșița lui Cuptor!
Smărăndița alergă iute în bătătura casei, aduse tăvăluța de lemn plină cu piatră de râu și cărămidă nearsă, iar Pârvu prinse a zidi cu o dibăcie pe care o avea din neamul zidarilor de pe valea Jiului. Din palmele lui aspre, mistria punea rând după rând de mortar muiat în apă sfințită și usturoi sălbatic, prinzând sub piatră toate blestemele și toate umbrele vătafului. Fata stropea fiecare cărămidă cu firele de busuioc, rostind cu voce joasă rugăciunile ogoirii, până ce ușa pivniței fu astupată cu un perete gros de trei palme, tare ca granitul munților Parângului.
Cum se așeză ultima piatră în temelie, un fior de răcoare binecuvântată, ce venea parca din adâncul izvoarelor tăinuite ale muntelui, se răspândi peste toată bătătura culei. Aerul cel greu și plin de pucioasă pieri într-o clipită, lăsând loc unei mirozne proaspete de iarbă cosită și pământ reavăn, ogoit după o lungă noapte de suferință și spaimă.
Soarele lui Cuptor urca acum mândru pe bolta curată, dar arșița lui nu mai purta pârjolul cel rău și ucigător din nopțile trecute. Pe măsură ce lumina zilei inunda valea, dinspre Târgu Jiu și din satele Runcului începură să se arate căruțele mocanilor și slujitorii conacului, care fugiseră de spaima strigoilor. Oamenii veneau cu fețele palide, temându-se să găsească cula Cartiu prefăcută în cenușă și goz, dar rămaseră încremeniți în pragul curții, văzând zidurile albe sclipind sub soare și peretele cel nou de piatră care zăvorâse pentru totdeauna gura pivniței.
Boierul însuși sosi într-o trăsură mândră, privindu-și salvatorii cu o căutătură în care se amesteca uimirea cu o adâncă rușine.
– Mândră treabă făcurăți, Smărăndiță și Pârvule! glăsui boierul, coborând de pe scara de lemn și potrivindu-și chimirul de mătase. Ați salvat conacul de la pieire și ați ogoit blestemul vătafului. Moșia mea vă rămâne datoare, iar de azi înainte, nimenea n-o mai avea voie să se atingă de libertatea voastră ori de pământul din care vă trageți neamul!
Smărăndița își netezi marama de borangic, privi spre Jiul care începea să crească din nou repede și limpede prin albie, purtând răcoarea munților spre câmpie, și zâmbi cu toată bunătatea inimii sale de copilă.
– Nu pentru galbenii tăi luptarăm, coane boierule, răspunse Fata Jiului, iar glasul ei suna acum ca susurul unui izvor tămăduitor de sub Parâng. Luptarăm pentru ca pâinea oamenilor să nu se mai prefacă în scrum și pentru ca fântânile să nu mai fie otrăvite de lăcomia celor morți. Păstrează-ți averea, dar ia seama bine: în fiecare lună iulie, când arșița o clesi pământul, să nu uiți să împarți o plocă de apă și o fărâmă de pâine caldă celor sărmani, căci sub piatra asta stă ascunsă o judecată care nu iartă trufia!
Nunta Smărăndiței și a lui Pârvu cu aleșii inimilor lor se făcu în duminica următoare, cu cea mai mândră hăulită care s-a auzit vreodată în Oltenia de sub munte. Cula Cartiu a rămas în picioare sute de ani, albă și trainică, iar peretele cel gros de stejar și piatră n-a mai lăsat nicio necurățenie să tulbure liniștea văii. De atunci și până în zilele noastre, oamenii din Runcu știu că în luna lui Cuptor, dragostea curată și credința sfințită la troițe pot zăvorî și porțile iadului, lăsând viața să curgă liberă ca apele Jiului.
---
legenda 16
©ioan muntean, 2026
-->
Comentarii