FEMEIA CELOR O MIE ŞI UNA DE STELE
de Cezarina Adamescu
Alina Beatrice Cheşcă, Odiseea din noi, Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2013
Clipa de paradis trimisă de Dumnezeu în acest anotimp al evlaviei, m-a învăluit în pufoasa Lumină. Poezia cu aromă de bine ne dă târcoale precum visul noptatec pe care-l uiţi cu desăvârşire în zori, dar care-ţi lasă un parfum inefabil. „Acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” – se înstăpâneşte treptat, pe măsură ce înaintăm în lumină. Un singur drum se desfăşoară dinainte. Fără potecă. Un drum drept, condus de o stea pâlpâindă. Abia dacă o vezi, dar ştii că ea îţi trasează destinul.
Un destin asumat, presărat cu licurici, pentru că e „Noaptea celor 1001 de stele”. Unele surâd, altele râd în hohote, clinchetind în auz. Sunt cuvinte, sunt aripi, sunt petale? E aura de pe creştetul îngerilor. Aceasta ar fi o definiţie a Poeziei. Care se poate scrie pe orice suport, inclusiv pe bolta cerească. Inclusiv pe nisip, pe valuri, pe firul de iarbă şi pe bobul de orez. Cine se poate lăuda că posedă o mie şi una de stele, precum o mie şi una din poveştile Sheherazadei, povestitoarea prin excelenţă care-l adormea de sultan cu câte o poveste, istorisită cu graţie şi cu un farmec nespus de care el se simţea ca vrăjit.
Poezia te poate scăpa de primejdie. Te poate face să te îndrăgosteşti subit, iremediabil. Îţi poate salva sufletul. Te poate mântui. Are ea acest rol răscumpărător. Da, dacă e scoasă din suflet. Din miez de rărunchi. Şoptită cu ochii închişi de o fată frumoasă.
Alina Beatrice Cheşcă ne dăruieşte stelele ei, născute din plămada de inefabil numită inspiraţie. Suflate cu Duh de viaţă.
Câte una pentru fiecare din noi. Fiecare stea ascunde o poveste, desigur. Va trebui s-o descoperim singuri. Să cutezăm. Ea doar îşi deschide sufletul şi ne pofteşte să intrăm.
Să nu şovăim. Mirajul acestei călătorii prin sufletul unei fete frumoase se poate asemui cu o călătorie iniţiatică. Prin noi înşine. Ooooo, câte similitudini! Şi când, în sfârşit vom ajunge „la capăt de taină” – ne vom descoperi laolaltă cu îngerii cei fără de aripi care scriu cu sine. Adică, hemografia. Adică scrierea cu sine însuţi, după cum ne învăţa Nichita: „Te scrii pe tine pe dinlăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poţi la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora” (Fiziologia poeziei).
Alina Beatrice Cheşcă şi-a propus să lase un semn „la hotarul / dintre viaţă / şi poveste” . Şi a reuşit. Un semn pe care-l vedea-vor şi orbii. Îl auzi-vor şi surzii. Şi pietrele îl vor descoperi, scoţându-l la suprafaţă ca pe florile care răsar din beton, pe zidurile scorojite ale unei închisori, unde nu pătrunde lumina. Un semn care va străbate spaţiul târziu dintre sufletele noastre.
E greu să descoperi „Odiseea din noi”, fiecare. Dar nu imposibil. Fiecare colţişor trebuie cercetat cu luare aminte. Poţi întâlni şi potrivnici. Poţi da îndărăt la fiecare obstacol. Dar poetul descoperă mereu calea. Tălpile lui nu mai calcă pământul. Se înalţă într-o posibilă levitaţie, paşii se fac „mai înalţi / mereu mai înalţi” şi ajung pe o cale numai de el ştiută, o cale nevăzută alcătuită „din poeme şi clipe” ducând „spre insule necunoscute/ cu iluzia ţărmului / oglindit adânc / în Paradisul din mine”. Ce poate fi mai promiţător?
Poezia Alinei Beatrice este una senzorială, rafinată, carmică, vaporoasă, cu reflecţii orientale, cu dulci moleşiri de cuvânt, strălucind precum particulele de cuarţ din spinările de nisip vălurite de vânturi sahariene. Desigur, în căutarea oazei şi a stropului de apă, o poţi întâlni, dansând sau plutind, pe Fata Morgana. Vălurile Mayei se pot învălătuci de grumazul tău, aşa cum eşarfa Isadorei a sugrumat floarea de câmp a poeziei. Dar călătoria nu poate fi abandonată, deşi tălpile-ţi ard, deşi ochii te ustură şi lăcrimează. Soarele însuşi poate deveni inamic în lupta cu valurile deşertice. O, bronzul acela aspru şi furnicăturile buricelor!
Ca un rug se înalţă cuvintele din care sar scântei mici ca din spuza vetrei de-acasă.
O poezie seducătoare, lascivă, arzătoare, fecundă, adusă sub privirile noastre de femeia cea de copii născătoare – a focului.
Ajuns la o asemenea înălţime spirituală, omul nu poate decât să-şi menţină echilibrul şi să bată cu putere din aripi. Din aripile sufleteşti, de bună seamă. Altfel, ar împărtăşi soarta lui Icar, prăbuşindu-se, fără putinţă de salvare. Sprijiniţi-vă de o stea, a cărei murire e simplă alegere. Restul nu e decât o concluzie de tras oiştea singurătăţii.
Autoarea este posesoarea a o mie şi una de stele. Într-una din ele, cel puţin, ne putem găsi, fiecare. Să nu punem zăvoare sufletului, nici inimii, nici ochilor, nici simţurilor. Iubirea deschide porţile inimii, pentru a găsi „Odiseea din noi”.
Tărâmul pe care ne poartă autoarea, servindu-ne drept ghid, este unul aproape oniric. Ceva între religios şi profan, pipăibil numai în stare latentă. Avem, binecuvântare stelelor să înaintăm în spaţiul acesta între-şi-între, spre „un ţărm / cu doruri ancestrale”, mai mult, „între două religii” (de fapt, aceeaşi), „între realitate şi fugă”, „între deşert şi ce-o mai / fi dincolo de el”.
„Inima mea este un / timp nesfârşit / mai mare decât viaţa / însăşi / toate drumurile mele/ merg acolo unde / eu sunt ceea ce sunt” – spune poeta. E cu adevărat un mare curaj şi o adevărată provocare să rosteşti formula pe care doar Yahve i-a spus-o lui Moise, când acesta l-a întrebat ce să spună evreilor dacă-l vor întreba cu cine a vorbit pe Muntele Sfânt: „Eu sunt Cel ce sunt” – a fost fraza în care încape toată istoria religiei, de fapt, istoria omenirii. În încercarea ei de autodefinire, poeta spune: „între mine şi / mine însămi sunt eu / pasărea liberă / îndrăgostită de / propriile aripi”.
Autoarea este încredinţată că „iubirea e sfântă / şi că fiecare sărut / deschide / Porţile Raiului”.
Numai Poetul prin excelenţă poate afirma: „eu nu călătoresc / prin lumea asta / ci prin constelaţii / divine” – ceea ce e apanajul visătorilor din totdeauna. Conştientă de propria valoare, de propria frumuseţe şi sensibilitate, tot poeta spune: „Mereu / între două lumi / trec prin viaţă / în caleaşca de aur / a Faraonului” – de fapt – Sultanul celor o mie şi una de zile şi de nopţi în care frumoasa trebuie să născocească poveşti ca să nu-şi piardă splendidul cap, căci stăpînul e neîndurător.
În starea atât de proprie, de oniro-luciditate, poeta spune: „nu vreau să ştiu / unde se termină realul / şi unde-ncepe mirajul”.
Dacă am conştientiza fiecare moment al vieţii, vraja s-ar spulbera de îndată. Femeia este jumătate mister, jumătate adevăr şi aşa trebuie să rămână.
Versuri scurte, axiomatice, panseistice, fulguraţii ale unui suflet arzând din dragoste de viaţă. E adevărat, poetul pregustă, încă din timpul vieţii, prin creaţia lui, nemurirea. El va rămâne pururi un aspirant la nemurire. „Şi-am băut picătura / de absolut / ca la o altă cină / de taină” – o altfel de băutură, destinată zeilor, mai tare ca ambrozia. Ea te îmbată şi-ţi conduce privirile spre cele o mie şi una de stele, născute într-o noapte adâncă, doar pentru tine. Într-un poem, intitulat „Scrisoare către Dumnezeu” - poeta se roagă ca divinitatea să aşeze pe umerii ei „tristeţea întregii lumi” – proiectându-şi Jertfa christică asupra sa. Mai mult, cere ca zilele sale să se prefacă în sânge curat pentru toţi muribunzii, să împrumute seva pădurilor, şi să se transforme în apă vie pentru toate făpturile. De ce poeta cere acest lucru? Se simte puternică pentru că poezia ei o apără, îi dă curaj şi avânt, spirit de jertfă pentru omenire. Da, poezia poate tămădui sufleteşte. Poate opri războaiele şi instaura pacea: „ia din poezia mea / şi dă-o celor ce doresc / războaie”.
O atfel de rugăciune ar putea părea utopică, dar ce nu poate poetul, prin creaţia lui?
Chiar şi după ce versurile s-au terminat, cititorul va rămâne cu o căldură înaintându-i de la încheieturile inimii cu sufletul şi că s-a săvârşit prin cuvânt, un miracol de speranţă, de iubire şi, aş putea îndrăzni s-o numesc, o anume fericire, o linişte calmă, moleşitoare şi de o tandreţe indescriptibilă. Iată ce transmite poezia Alinei Beatrice Cheşcă în „Noaptea celor o mie şi una de stele” – ajutându-ne să aflăm „Odiseea din noi”. Ceea ce nu e puţin lucru, dimpotrivă.
CEZARINA ADAMESCU
4 aprilie 2013
-->
Comentarii