Pentru că editorialul din numărul anterior a punctat în trecere caracterul verosimil al unei creații literare, iată, ne propunem să dezvoltăm acest conținut sub aspectul dinamismului liric. Postura în care se regăsește un autor alături de opera sa este, de multe ori, aceea de modelator al realității prin instrumentul numit ficțiune, lucru fără de care percepția umană ar stagna la nivelul unui banal implacabil, într-o lume plată care ne-ar exaspera prin uniformitatea ei. Acolo unde banalitatea este regină, unde neprevăzutul încetează a-și da roadele, ascuțișurile ideilor se netezesc, iar spiritul creator vegetează într-o existență mecanică, guvernat de automatisme. Grație dinamismului liric, estetica încă ține departe ideile de riscul aplatizării – și este meritul imaginației prolifice că ficțiunea capătă, uneori, valoarea adevărului incontestabil. Nu de puține ori, totuși, ficțiunea a îmbrăcat vesta distopică pentru a se dovedi ea însăși produsul unui spirit vizionar lucid, de aceea se cuvine să acordăm mai mult din energia noastră de cititori fenomenologiei de sorginte inspirațională.
Dacă, în perioada interbelică a secolului al XX-lea, romanul realist a cultivat culmile răului de care omul părea capabil, literatura de după al doilea război mondial se desprinde lesne de frământările imediate, veriste și, aparent, trecătoare. Aceasta din urmă nu vrea, ci se teme să facă față unui prezent al genocidului practicat în virtutea demagogiei și a puterii de convingere prin idei seci care speculează neputințele omenirii în scopul de a o învrăjbi cu ea însăși. De aceea, scriitorii au căutat să ignore prezentul apocaliptic, dornici să își imagineze un viitor foarte departe de acel prezent, însă frământările tacite le-au generat un tablou al instinctelor care tind către conflictualitate. Iar aici, ficțiunea distopică s-a înșelat de prea puține ori, lucru fără de care poate că nu ar fi existat Samuel Beckett, George Orwell sau James Joyce.
Dacă Arthur C. Clarke și Isaac Asimov își declină ficțiunea în veritabile viziuni asupra unor fenomene sociale și a tehnologiei futuriste, Nikos Kazantsakis construiește distopia prin reinterpretarea trecutului, desigur, sub valențele tenebroase și nepărtinitoare cu care literatura secolului trecut a supus omul observației. Prin urmare, acest gen literar ne arată mișcarea în buclă a omenirii pe itinerariul conflictului de forțe, cu manifestări artistice imprevizibile, ca atunci când nu zgomotul perturbă somnolența, ci tocmai încetarea acestuia.
Se nasc, iată, întrebările: este ficțiunea o realitate artistică și depășește ea perimetrul rigorilor prin care actualul își motivează normele în continuă prefacere? Are spectacolul banalității ceva atât de sacru în el, astfel încât fenomenologia umană să nu își poată rupe lanțurile ciclicității? Raportul dintre actual și fictiv, după ce a generat o dinamică a distopiei tocmai luând sevele utopiei, își angrenează întregul sistem prin juxtapunerea și exaltarea valorilor până la pragul autodistrugerii, nicidecum prin antagonismul specific expectanțelor imediate. La scară restrânsă, meta-stilistică dacă vreți, ficționalul poate părea o compensare, dacă nu chiar o potențare a unor fenomene sociale deja consumate. Dar, atunci când verbul vizionar extrapolează tendințe și valori în exercițiu moral, distopia, dacă nu inițiază un curs reversibil, plutește în derivă până când se va lăsa atrasă de un domeniu utopic cel puțin la fel de îndepărtat. A fost comunismul o utopie? Ba încă una la care a aderat o masă de oameni înfiorător de mare. Cu toate acestea, comunismului nu i-a fost necesară trecerea unui timp îndelungat pentru a se inflama până la explozie, căci el s-a instalat ca o distopie în sine. Paradoxul în exercițiu a fost favorizat de aceleași porniri umane care au aruncat societatea în carnagiul postapocaliptic fără a recurge la tertipuri psihologice. Și totuși, noțiunea de comunism continuă să anime nostalgice tresăriri în inimile unora dintre semenii noștri. Ce le-a trebuit artiștilor acelor vremuri pentru a-și menține spiritele lucide în fața opresiunii ideologice sistematice? Ficțiunea din care comunismul se hrănea pentru a-și declama suveranitatea utopică, și ficțiunea intimă, care sporea tăria spiritului în mișcarea de rezistență contra opresiunii. De cele mai multe ori, finalul unor fenomene ca acesta nu este lipsit de schimbări dramatice cu efecte pe termen lung.
În altă ordine de idei, idealul uman mărturisit în capodopere literare ar cădea pradă cinismului dacă toți am crede că adevăratele idealuri nu se împlinesc niciodată. O consecință nefericită este generată de conexiunea ombilicală dintre om și concretul a priori, un concret care se cere validat în Eternul Acum. Acest inflexibil Carpe Diem provoacă stagnarea în putrefacție a referențialului critic, de unde și reacția instinctuală, primitivă a omului la declanșarea inevitabilului. Desigur, nu trebuie să dăm valență absolută oricărei creații literare ce abordează ficțiunea ca reverie ori ca fantasmagorie ludică. Din acest punct de vedere, orizontul fictiv, oricât de îndrăzneț și de volatil se prefigurează în fanteziile autorului, este o simplă realitate artistică ce se face obiectul exegezei și al criticii comparate. Dar trebuie să insistăm pe aserțiunea că idealul literar este manifestarea unei trăiri pe care omul o ridică la nivel de artă prin intensitatea ei. Cumva, simțurile omenești sunt augmentate pe planul astral prin lentila care dă acea însemnătate aparte, unică, fiecărei patimi de la groază până la fericire. Poate că se probează aserțiunea că un ideal, cu cât este mai mare și mai departe de a se împlini, se transformă în nebunia idealistului și, brusc, fantezia devine o realitate interioară, subiectivă, ca o capsulă ce desparte omul de realitatea exterioară, obiectivă.
Pe de altă parte, ficțiunea are menirea de a întări concretul, suplinind punctele ocultate de diverse conjuncturi cu retorica plauzibilă și logica behavioristă, așa cum strălucit a procedat Stendhal în operele sale. Literatura engleză și cea rusă abundă de tipologii unice aduse către analiză cu abilitate de psihiatru. În plus, romanul universal al secolului al XX-lea a îndrăznit să observe fizionomia morală a omului trecând peste orice limită a pudorii și a rezervelor preventive. Noul mileniu îndrăznește să exploreze, la nivel experimental, o nouă manieră de exprimare a firii umane și recurge la arta pornografică drept o extensie a esteticii urâtului. Un roman subiectiv care înșiră cu toată libertatea până și cele mai macabre fobii, cele mai negre obsesii, este cu precădere o ficțiune. Dar asta nu înseamnă că un pacient cu sindrom compulsiv obsesiv nu poate scrie opere de excepție în consacrata arie a maniei reverberate în infinit. Oamenii au nevoie să își înțeleagă temerile și obsesiile, să le verbalizeze și să le înfrunte cum pot ei mai bine, iar cenzura necritică, pudibonderia de cancelarie și formalitatea sterilă nu fac decât să agraveze tarele individului ca autor și ale societății în fenomenele ei specifice. De aceea ficțiunea, fiind generată de creativitate și sporind valența cognitivă a imaginației, este un veritabil panaceu pentru psihicul aflat în necesitate. Destul că omul bipolar trece anevoios prin furcile caudine impuse de instanța propriului for interior; dar, dacă îi amputăm spiritul creator, el rămâne o simplă brută feroce și atacă pentru că așa a fost dresat de deciziile noastre iresponsabile, arbitrare.
Așadar, pornind de la axioma că ficțiunea nu este întru totul fantezie, căci ea se constituie pe fundamentul unor concepte preexistente în punctul ei generator, rămâne să îi pătrundem cu mai multă deschidere și pricepere puterea afectivă, adică forța motrice cu amprentă unică pentru fiecare om. Fantasmele pot apărea pe fondul unui dezechilibru temporar, al unei tulburări endogene, dacă se poate spune așa. Dar ele personifică năzuințe și frici, împliniri și nostalgii, de aceea, dacă ajung în lumea feerică a expresiei artistice, creează adevărate simfonii de idei. Și trebuie să o recunoaștem: asemenea manifestări ale spiritului creator sunt cele mai molipsitoare pentru că, în unicitatea lor, sfidează spectacolul banalității. În absența viziunii artistice, trăirile umane sub toate formele lor se supun materialismului dialectic a cărui sterilitate riscă să contamineze gândirea flască, neproductivă, lipsită de individualitate.
De aceea se cuvine să ne sondăm cu luciditate propriile spirite înainte de a ne raporta la ceilalți, prevenind amăgirea că fenomenele de mari proporții decurg în mod natural cu toate consecințele lor nefaste. Fazele confuze pe care le provoacă hapurile demagogice au drept scop orientarea socială pe făgașul obscurantismului, iar cei care văd în asta o expresie a ordinii generale, contribuie la instituirea și proliferarea orbiei generalizate. Aceștia se lasă atrași de sistema redusă, dar cu atâtea efecte profunde, care a favorizat rasismul, xenofobia, disprețul față de cei care nu se pot ajuta singuri. Reducționismul acesta de principii și valori din practica discursului contemporan nu diferă cu nimic față de toate absurditățile proferate de cei mai cunoscuți tirani. Rațiunea lui este de a mobiliza o societate în scopul atingerii unui singur obiectiv, dar ignoră particularitatea și forțează omogenizarea unor caractere ce pot conlucra mai bine dacă rămân distincte. Dacă toți oamenii dintr-un grup se lasă ghidați de același precept, dacă își depun energia vitală la soclul gândirii tipizate, acel grup este purtat către o conduită fără repere care îl va deruta inexorabil în instanța impusă de falsul ei guvernator.
În speranța că cititorul va îngădui pasa trecătoare cu care am contrapus utopia și distopia în paragraful anterior, vom încheia acest editorial cu sentința că respingerea ficțiunii presupune inhibarea potențialului creator. Imaginația, o mai spunem o dată, este generată de aria largă a cunoașterii, ea discerne, îmbină și omogenizează noțiuni distincte într-un tot unitar dar cu prețuire față de ceea ce este eterogen. Cu cât diversitatea este mai amplă, cu atât cresc resursele cognitive și inspirația devine mai prolifică. Așadar, îndrăzniți să visați! Ficțiunea este umană în firescul ei și, de aceea, realitatea este arta de a ne împlini cele mai frumoase visuri.
-->
Comentarii
Multumesc ! Foarte bine scris, foarte interesant.